Despre manele și cum ne bucură ele (sau nu) viața

 

Când se aude despre ele, sprâncenele se arcuiesc, nasul se ridică și figura persoanei respective devine sublima reprezentare a disprețului din cel mai absolut. Dacă te consideri intelectual, nu vrei să ai nimic de-a face cu acest gen de muzică. Cu toții am fost martori, cândva, ai unei astfel de transformări de expresie facială, fie din partea unui profesor, fie din partea unui părinte, sau chiar a unor prieteni. Manelele și tot ce este asociat lor sunt incompatibile cu moralitatea ireproșabilă în concepția multora dintre noi. Dacă ești bănuit doar că ți-ar plăcea acest gen de muzică, opiniile multora te aruncă deja, fără drept de apel, într-o tagmă mult mai largă și colorată a maneliștilor.

manele adrian copilul minune
Captură de ecran din videoclipul piesei „Chef de Chef” a lui Adrian Copilul Minune

Ca să înțeleg  fenomenul de față, am studiat un pic istoria manelelor și am aflat, așa cum probabil majoritatea oamenilor bănuiesc deja, că manelele au origini turcești, mai pe larg, balcanice. Ele includ manelele vechi (muzica lăutărească) și manelele noi, pe care le auzim din merțanele cu volumul dat prea tare. Ele tratează, în general, teme ca bogăția, presupusul sex-appeal al interpretului, dușmani, etc. Știm, am auzit, cunoaștem. Până a trece la partea profundă socio-filosofică, observăm niște probleme evidente în aceste cântece: gramatică scârțâindă, versuri simple și repetitive și o atitudine, să-i spunem “liberală”, față de femei și alcool.

Ura de manele și rasismul

Pe lângă asta, mai apare și faptul că, deși nu o recunoaștem sau conștientizăm, mulți dintre noi asociem manelele cu rromii, sau, cum îi numim în cotidian, țigani. Astfel, pe lângă resentimentele provocate de lipsa elementelor intelectuale în manele, atitudinea societății față de ele relevă și un rasism internalizat al nostru, al românilor, față de cei pe care, timp de sute de ani, i-am avut practic sclavi, așa cum reiese din testamentele boierilor: „îi mai las șase suflete de țigani”… Momente când rasismul acesta iese la suprafață sunt multe și cunoscute. Amintesc aici reacția lui Ion din romanul cu același nume, de Liviu Rebreanu, când taraful țigănesc nu mai putea să cânte din cauza extenuării: „Trage, țigane! Ce te codești? De ce te plătim, cioara dracului?” Concluzia: Ionică nu se ferea de un taraf ocazional, la fel ca tinerii satului.

Și totuși, ura aceasta nu e doar o reacție a unui neam ce ar părea ar fi de iredentiști pseudo-intelectuali. Manelele, în majoritatea lor, chiar nu tratează subiecte profunde sau care să-ți stimuleze neuronii și nu le poți asculta decât la o petrecere, când sângele îți clocotește datorită unei cantități însemnate de alcool. Nu-mi imaginez cenacluri literare sau ore de curs la facultate debutând cu „Aș pleca cu tine-n lume…”.

 

manele_taraf
Taraf

Nu e totul rău despre manele

Dar, pe lângă atributele negative prezentate mai sus, sunt gata să apăr manelele în calitatea lor de subtil educator muzical și lubrifiant social. Ca să stăvilesc indignarea resimțită de cititorii acestui articol în acest moment, o să-mi argumentez afirmația într-un mod, sper eu, pertinent. O să-mi construiesc cel dintâi argument pe discuția avută într-o seară cu un prieten din străinătate. Astfel, m-am găsit explicându-i despre originea manelelor, despre atitudinea societății și chiar i-am dat câteva exemple. Deși a spus că sunt drăguțe iar una dintre ele chiar „catchy”, mi-a dezvăluit că le găsește doar relaxante și nu-și poate imagina o gloată de tineri dezlănțuindu-se pe ringul de dans la auzul acestor acorduri muzicale. Eu, având în spate experiențe de acest gen, am rămas puțin nedumerit.  Apoi, după un răstimp de contemplare dezamăgită, mi-am dat seama că manelele chiar sunt diferite față de orice ascultă urechile noastre moderne.

Toată muzica de astăzi e electronică într-un fel sau altul

Practic, toată muzica pe care o consumăm se încadrează în categoria electronică, fie ea pop, rock sau altceva, asta dacă nu alegem să schimbăm pe EtnoTv. Așa cum a intuit foarte corect și prietenul meu, manelele sunt pur și simplu prea diferite de ceea ce ascultă el pentru a le putea înțelege așa ca noi, românii. Asta m-a dus la concluzia de bun simț că, mai ales pentru noi, tinerii, toate manelele și, mai ales, toată lăutăreasca la care suntem supuși, ne lărgesc arealul de apreciere muzicală. Fără să-mi permit să vorbesc despre măsură ritmică sau alte astfel de lucruri din sfera tehnică, pot spune că acest gen de muzică ne ajută să auzim altfel decât frații noștri europeni, să ne dezvoltăm o mai subtilă apreciere a muzicii.

manele_nicolae_guta
Cântărețul de manele Nicolae Guță

Ascultatul manelelor e o întreagă experiență

În al doilea rând, nu se mai termină sentimentul general că tinerii nu socializează îndeajuns, că stau prea mult pe telefon și pierd din legăturile reale! Atunci de ce să fim atât de înverșunați împotriva manelelor? Audiția lor este, prin excelență, o experiență socială, pentru că, al naibii să fiu dacă am văzut vreodată un adolescent singuratic ascultând manele în timp ce merge pe stradă, trist. Nu caut să supraestimez rolul manelelor în relațiile noastre, dar sunt de părere că, dacă tot aveam la dispoziție această unealtă socială, de ce să nu o folosim? Pentru că, în ciuda temerilor minților celor mai luminate ale națiunii, manelele nu o să ajungă, sau cel puțin nu în forma actuală, un gen comercial, la care tineretul nostru să fie zilnic expus. Pe lângă asta, oare ia cineva manelele în serios? Dacă există astfel de oameni, sunt deja cauze pierdute, iar manelele nu mai poartă nicio vină.

În loc de concluzie, am să las aici vorba unui mare clasic în viață, care rezumă ideea articolului mai bine decât aș fi eu în stare: „Măi, copii, ziceți voi ce ziceți, dar la o petrecere tot vă rupeți de șale pe-un Guță! Sunt și ei artiști.”