Este pasionată de artă și încearcă să se descopere pe sine înconjurându-se de vise, speranțe și iluzii.

Faust.

Un termen care nu mai are nevoie de introducere. Capodopera lui Goethe, pactul ce îi poartă numele… E aproape imposibil să nu le cunoști. Mai mult, dacă ești din România și ești și mare fan al teatrului, aproape sigur ai auzit, măcar, de „FAUST” al lui Purcărete.

Dacă aș fi critic de teatru, probabil aș vorbi despre numărul de premii câștigate de această piesă – unul suficient de mare cât s-o facă cunoscută și în străinătate. Poate aș menționa și aplauzele îndelungate de la sfârșitul fiecărei reprezentații; aplauze care nu cred că pot reflecta adevărata valoare a spectacolului.

Dar nu sunt critic de teatru; sunt doar o persoană obișnuită, care gândește și simte. Iar „FAUST” mi-a stârnit gânduri și mi-a tulburat simțurile într-un alt mod decât orice altă piesă precedentă.

Imagine similară

La „FAUST” am fost cu clasa, într-o vineri de la sfârșitul lui septembrie. Pentru că nu știam, cu exactitate, în ce constă spectacolul, dar nici opera originală – în afara motivului central al pactului cu Diavolul – așteptările mele au fost minimale. Retrospectiv, probabil că asta a făcut experiența cu atât mai impresionantă.

„FAUST” se joacă de 12 ani, într-o fostă hală industrială de la marginea Sibiului, potrivit redenumită „Hala Faust”.
Cele câteva minute dinaintea spectacolului pot părea banale, nesemnificative: intri în holul unde se afla fotografii cu momente din spectacol, apoi te strecori în sala propriu-zisă. Te așezi și aștepți. La un moment dat observi că pe lângă trece lent un domn îmbrăcat într-un costum alb, scos parcă din filmele cu mafioți.

Este Diavolul, după cum vei afla mai târziu din piesă. Când ajunge în dreptul scenei perdeaua se dă la o parte și se aude un râs macabru. Atunci începe nebunia din care nu mai știi când o să te trezești.

                                      Unul din elementele inedite din spectacol

Acțiunea piesei poate părea ușor de reținut: Faust, nemulțumit cu existența sa, face un târg cu demonul Mefisto, miza fiind propriul suflet. Mefisto îl seduce – pe Faust și pe tine, deopotrivă – printr-un șir de experiențe distructive, al căror punct culminant este Noaptea Valpurgiei.

În acest moment, ești dus într-un spațiu din spatele scenei; unde, la doi metri de tine, Faust îl reneagă pe Mefisto, în timp ce deasupra ta plutesc vrăjitoare și demoni, pe acorduri de muzică rock live. Peste câteva momente, asiști la condamnarea eternă a Margaretei, victima lui Faust, interpretată de șapte fetițe; după care te reîntorci în sală pentru marele final.

                                                               Secvență din „Noaptea Valpurgiei”

Dintre toate elementele care se luptă pentru atenția ta în acest spectacol, singurul cumva previzibil e forța jocului celor doi protagoniști. Faust, jucat de Miklós Bàcs (actor la Teatrul Maghiar din Cluj), este, oarecum, un profesor ce predică învățăminte morale, dar care nu înțelege rostul în a le urma, deși vrea asta. Faust nu este un personaj dominant, ci mai degrabă un călător care tânjește după trăirea supremă, nepăsându-i de prețul ei decât atunci când e prea târziu.

Cel care modelează acțiunea după propriul plac, maestrul păpușar este însă Mefisto, interpretat de Ofelia Popii cât de aproape de perfecțiune se poate. Mefisto nu intimidează prin statură sau voce; din contră, este scund, slab și răgușit. Dar orice gest, cuvânt și privire sunt pline de intensitate, de încredere în sine și de o cruzime de-abia palpabilă.

Când rațional în fața exceselor lui Faust, când jucăuș și vulgar, Mefisto te șochează, te intrigă și te atrage de partea sa; întâi, prin statutul fizic, de androgin, și, în final, prin compasiunea pe care ți-o provoacă. Nu ar trebui să-ți fie milă de acest personaj tragic, pe care vrei să-l disprețuiești și nimic mai mult, și totuși nu te poți abține.

                                    Ofelia Popii ca Mefisto și Miklós Bács ca Faust

Bineînțeles, nu e chiar pentru oricine această piesă. Este interzisă sub 16 ani, dar temele sunt neplăcute pentru toată lumea, indiferent de vârstă: sânge, nuditate, acte sexuale odioase. Dar ele nu devin focusul piesei; ci doar ajută la transmiterea mesajului, care e, până la urmă, ușor de înțeles.
Mai mult, e inutil să mai spun cât de complexă și de metaforică e regia. Ar fi o mulțime de noțiuni de observat și de perceput. Dar nu vrei să stai să analizezi spectacolul atunci, pe loc; probabil nici după. Doar îl savurezi, îl simți, te lași purtat de muzica ce variază între corul angelic și orchestra cu tente diavolești.

Și te simți Faust. Tu devii centrul acestei sărbători morbide, tu te lași tras între Rai și Iad, neștiind ce să alegi.
Ce iese și unde ajungi, nu-ți zic. Pentru asta trebuie să vânezi biletele la piesă (bilete care se epuizează cu câteva luni înainte) și să mergi la Sibiu să vezi cu ochii tăi.

Și-atunci, în mijlocul acelui vuiet pe care o să ajungi să-l adori, o să-ți dorești și tu să-i spui clipei, întocmai ca Faust:

„Oprește-te, că prea frumoasă ești!”