Îți faci o cafea. Te așezi pe jos cu picioarele încrucișate și te rezemi de perete. Deschizi telefonul. Ajungi aici.
Astăzi, voi încerca să spun povestea Elenei Mureșan cu propriile cuvinte. Am stat de vorbă cu ea, am vorbit și ce plăcere a fost! În primul rând, este o poveste mai presus de cuvinte. O poveste metamorfozantă ce este câteodată doar a ei, câteodată a tuturora și câteodată a nimănui. Ba, mai mult, este povestea unei coșbucene de-a noastre, doar la câteva uși distanță de tine pe holul școlii. Poate chiar ai trecut pe lânga ea făra să observi, fără să o observi, ceea ce pune în perspectivă expresia „oameni excepționali în contexte excepționale”. Câteodată, chiar și elevii școlii noastre, orice ai zice de ea, s-au putut numi cineva. Câteodată, nu trebuie să fii mândru doar de Coșbuc, ci și de cei care îi străbat coridoarele.
În al doilea rând, a fost odată ca niciodată o fată, micuță mititică, care a vrut sa fie mare. Așa că a început să schieze. A pornit dintr-o întâmplare când se afla la dreapta părinților ei pe pârtie. A evoluat într-o pasiune, iar acum era rândul părinților să fie la dreapta ei, aclamând-o din public la fiecare concurs. Cine ar fi crezut că va ajunge aici? Campioană șase ani la rând la Cupa Speranțelor, ceea ce pornise, de fapt, dintr-o simplă fatalitate. Dar soarta are un mod de a ne oferi exact ceea ce avem nevoie. Acea fată micuță mititică a crescut lucrând, antrenându-se și luptându-se, iar, mai apoi, a crescut, chiar dacă nu fusese niciodată cu adevărat mică. A devenit doar…completă, găsindu-și menirea și îndrăznind. Însă dacă o întrebi pe Elena, totul se rezumă la ceva foarte simplu: închizi ochii, inspiri adânc, faci primul pas și te lași dus de vânt.
În ciuda zilelor lungi de antrenament greu, a timpului liber inexistent și a programului ce nu pare să se mai termine vreodată, Elena nu îți va povesti niciodată de greutățile ei. Ci, în schimb, îți va relata din ochii ei luminoși și din zâmbetul ei cât toate stelele că da – sacrificii sunt atât de numeroase încât ajungi să nu le mai ții socoteala, da – munca depusă este atât de multă de nici nu mai simți cât muncești și da – îndoielile nu-și mai găsesc locul…cu toate acestea „Îmi place” mi-a zis; „pur și simplu merită”.
Când era mică, nu visase să devină prințesă. Ci, în schimb, își dorise să fie ca Mikaela Schiffrin ori Petra Vlhova și să zboare, atingând culmile cerului, pe schiurile ei. Și-a dat seama că nu are nimic de pierdut și că, prin multă muncă, ar putea reuși. Omul nu este doar el însuși, astfel încât sprijinul părinților, a antrenorilor, a profesorilor a fost și el vital. Îmi povestise chiar că amintirea ei preferată de pe pârtie a fost în timpul unui cantonament, când ninsese, iar zăpada fusese prea mare. Așa că a mers împreună cu restul schiorilor și a descoperit pădurea din împrejurimi și a putut să ia, în sfârșit, o gură de aer alături de ceilalți schiori care îi erau dragi.
În sport, nu este niciodată vorba doar despre sport, astfel încât chiar Elena mi-a zis că ceea ce nu va uita vreodată este fiecare om pe care l-a cunoscut de-a lungul drumului ei, fie el schior de renume pe care îl admira ori doar alt simplu copil de vârsta ei care concura alături de ea. O vezi plină de energie și te întrebi de unde atâta entuziasm, dar, dacă privești atent, îți dai seama că actul de a schia complementează persoanele care îl practică. Poți lua fata de pe schiuri, dar nu poți lua schiurile din fată când ea a crescut alături de cei care iubesc acest sport.
Pe această notă, aș dori să închei și eu. Mi-a zis chiar ea că ar vrea acesta să fie mai mult decât un articol scris despre Elena Mureșan: un articol scris despre și pentru toți cei care au îndrăznit să fie ei înșiși și să lupte pentru visele lor și pentru locul lor în lume. Căci ce sens are să vezi lumea cum este ea și nu cum ar trebui să fie de fapt?
S-a terminat cafeaua și ți s-a descărcat bateria de la telefon (te aștept pe coridoarele școlii noastre).
Autor
