Perioada postdecembristă a atras după sine agonia unei tranziții deosebit de dificile pentru societatea românească. Cu o economie în derivă, o societate civilă aproape inexistentă și cu o clasă politică formată în principal din foști activiști comuniști, anii ”90 și 2000 au generat o serie de modificări structurale, care aveau menirea de a face tranziția către un regim democratic. Din acest malaxor al schimbării nu avea cum să scape nici școala.
De la învățare la titluri de scandal
Nenumăratele schimbări legislative, reformele eșuate, modificările frecvente ale metodologiilor de admitere în școli, viziunile contradictorii, miniștrii cu competențe manageriale îndoielnice, proveniți din alte domenii de activitate, au generat o stare de confuzie generală, atât în percepția publică, cât și în interiorul sistemului. Suprapuse peste o criză generală a valorilor din societate, școala românească a pierdut încetul cu încetul prestigiul de care s-a bucurat în epocile precedente. Starea de nemulțumire și confuzie a societății față de sistemul educațional a fost accentuată și de articolele mai mult sau mai puțin avizate ale mass-mediei. Conflictele profesori-părinți și elevi-profesori au umplut paginile ziarelor și burtierele televiziunilor, transmițând opiniei publice o stare de degringoladă, de haos în ceea ce privește sistemul de învățământ.
Nimeni nu mai are încredere în nimeni
Pe de altă parte, neîncrederea în capacitatea sistemului de învățământ de a se reforma a contribuit la crearea unor percepții diametral opuse a principalilor actori implicați în procesul educațional: elevii, profesorii și părinții. Lipsa dialogului, neîncrederea în interlocutor și în bunele intenții ale acestuia, incapacitatea de a purta o discuție argumentată, rațională, concentrată pe identificarea de soluții, a condus adeseori la o stare tensionată, conflictuală între școală și familie.

Siguri de adevărul lor, de justețea argumentelor invocate, atât profesorii cât și părinții (și, pe cale de consecință, și elevii) refuză de foarte multe ori dialogul și dezbaterea civilizată, încercând să-și impună un cutare punct de vedere, în defavoarea înțelegerii și a compromisului. De cele mai multe ori culpa este a celuilalt, actorii refuzând să-și asume responsabilitatea pentru propriile erori sau să-și asume vreo vină în declanșarea unui conflict.
Școala de ieri
Cu toate acestea, să fie lipsa dialogului o problemă a societății actuale, iar lucrurile să fi stat diferit în perioadele istorice anterioare?
Orice societate aflată în derută apelează la ceea ce istoricii au numit „Mitul vârstei de Aur”, adică la idealizarea unei anumite perioade din istoria națională, luată ca reper politic, moral sau social sau, în cazul nostru, educațional. Pentru societatea românească, „Mitul vârstei de Aur” se regăsește în anii interbelici, dar și în cei ai comunismului (de situația sistemului educațional românesc din perioada comunistă mă voi ocupa într-un articol ulterior). Considerați a fi etalonul societății fără cusur, în care domnea rigoarea și disciplina în școli, societatea face adesea apel la virtuțile acelor vremuri pentru a le compara cu dezastrul actual. Dar, oare, să fi fost o societate chiar atât de ideală pe cât o proiectează mentalul colectiv? Sursele ne determină să ne nuanțăm puțin poziția!

Pentru susținerea punctului de vedere apelez la Anuarul Liceului și Internatului de fete ”Regina Maria” din Cluj, editat între 1919-1930, precursorul actualului Colegiu Național ”George Coșbuc” din Cluj-Napoca. Menționez că perspectiva ilustrată aici este cea a direcțiunii și a corpului profesoral și reflectă câteva dintre problemele cu care se confrunta școala românească în primul deceniu al perioadei interbelice. O radiografie extrem de sugestivă a societății românești după Marea Unire din 1918 ne este oferită de primul director al liceului, Nicolae Bogdanu:
Am spus-o și de dealtădată și o repet și acum. În haosul în care ne aflăm, în această epocă pornită spre rele, când pretutindeni nu vedem decât anarhie și dispreț de legi și de orândueli, avem neapărată nevoie de un punct fix, către care trebuie să ne îndreptăm privirile și de la care trebuie să ne vină mântuirea, și acest punct nu poate fi decât școala. Deaci trebue să iasă cuvântul de ordine, deaci trebue să pornească îndemnurile spre bine; aici trebue să se pună frâu ambițiunilor nemăsurate, aci trebue să se pună frâu patimei, urei și lăcomiei și aici trebue insuflat sentimentul de datorie mai presus de toate
Anuarul Liceului și Internatului de fete „Regina Maria” din Cluj pe anul al doilea școlar 1920/1921

Un aspect asupra căruia se apleacă și reprezentanții școlii interbelice într-o notă tragi-comică este preluat, parcă, din realitățile noastre actuale – absențele și „chiulul organizat”:
Anul al doilea de școală l-am putea numi anul boalelor și absențelor, elevele lipsind din cale afară de mult, numărul absențelor trecuse de-a binele limita normală și pusese pe gânduri corpul profesoral.
Avem impresia, că preocupațiunea principală a lor [elevelor] sunt distracțiile și spectacolele; aceste le frământă creerul fraged, iar nu grija de școală și munca serioasă. E datorința noastră și în prima linie a școalei, să preîntâmpinăm acest rău și să nu lăsăm să prindă rădăcină, căci ni s-a întâmplat să vedem deja, că fetițe de-ale noastre, cari spre pildă Sâmbătă au lipsit de la școală, dându-se ca bolnave, Duminică au mers la cinematograf, pentru ca luni din nou să lipsească
Anuarul Liceului și Internatului de fete „Regina Maria” din Cluj pe anul al doilea școlar 1921/1922
Aparent, problema nu a dispărut, ba, din contră, s-a acutizat în anii ce au urmat:
Absențele sunt de remarcat mai ales la vacanțele de Crăciun și Paști. Nu e destul, că lecțiile abia se încep la 1 Octomvrie, mulți părinți își aduc copilele cu 2-3 zile, uneori și cu câte o săptămână mai târziu; nu e destul, că vacanțele în sine sunt din cale afară lungi, mulți părinți le încep cu câteva zile mai curând, pentru ca să le lungească iarăși cu câteva zile îngreunând prin aceasta în mod ușuratic nu numai învățătura fiicei lor, dar stricând ordinea și disciplina școlară.
Te apucă groaza când e să dai vacanța de Crăciun sau de Paști. Părinții știu când se dau vacanța, căci se anunță acest lucru cu săptămâni înainte, cu toate acestea cu zile înainte ești asaltat cu telefoane, cu telegrame, de cutare și cutare părinte ca să-i lași fiica acasă, sau având dânsul înainte de vacanță ceva de lucru prin Cluj – uneori chiar se face că a avut de lucru – te pisează și te pisează să-i lași fata acasă, invocând fel și fel de motive, unele mai puțin serioase ca celelalte; iar dacă reziști și nu te lași înduplecat, în loc să se bucure că cel puțin școala caută să țină la ordine și exactitate, se supără pe tine, ba uneori ți-l faci chiar dușman. Și mai caracteristic în toată afacerea e, că aceste năcazuri le ai mai ales cu intelectualii; țăranul te înțelege mai ușor și dacă i-ai spus odată, că așa e rânduiala, ascultă și nu mai inzistă.
Dar absențele dese nu-s numai la începutul și la sfârșitul vacanțelor, ci și în decursul anului. Demulte ori ni s’a întâmplat ca eleve să lipsească azi de la școală, pentru ca seara să o vezi la teatru sau la cinematograf; sau viceversa, să o vezi seara la spectacol și a doua zi să lipsească dela școală, iar Doamna mamă o trimite în ziua proximă la dirigenta de clasă cu o motivare, pe care cetind-o și neștiind ce s’a petrecut în realitate, te apucă compătimirea de înduioșarea cu care-I descrie suferințele peste care i’a trecut scumpul odor. La aceea nu se gândește, că fetița ei vede, că mama afirmă un neadevăr și că acelaș lucru îl va face și aceasta în alte împrejurări, poate mai serioase și mai importante
Anuarul Liceului și Internatului de fete „Regina Maria” din Cluj pe anul al doilea școlar 1925/1926 și 1926/1927

Observăm din spusele directorului că uniforma și tentativa de „uniformizare” a elevilor nu a fost o invenție a regimului comunist:
Nu odată ni s’a întâmplat însă, că punând în aplicare regulamentele școlare să ne izbim de rezistența anumitor părinți, ca și când aceste ordini ar veni dela corpul profesoral și ca și când corpul profesoral dela Liceul Regina Maria nu are plăceri mai mari decât să impună astfel de ordine și dispozițiuni elevelor și să le îngrădească libertatea acestora. Așa a fost și în anul acesta impunerea ciorapilor negri și a încălțămintei negre la uniformă, ordin impus de Ministerul instrucțiunei publice pentru toată țara. În loc ca onorații părinți să vină la direcțiune și să ceară informațiuni sau să solicite convocarea unei adunări a comitetului școlar, unde să facă obiect de discuție această dispoziție, au pornit o agitație și o mișcare afară de școală, prin care nu numai că n’au ajutat nimic cauzei, ci a produs o o neliniște și o conturbare în ordinea și disciplina școlară. Nu voim să susținem, că corpul profesoral e infailibil și soluțiunile ce le dă și sancțiunile ce le aplică, sau chiar interpretarea ordinelor și a regulamentelor totdeauna ar fi cea mai nimerită, căci în cele din urmă om e și profesorul și e supus și el greșelilor.
Anuarul Liceului și Internatului de fete „Regina Maria” din Cluj pe anul al doilea școlar 1925/1926 și 1926/1927
„Toate-s vechi și nouă toate”
Chestiunile expuse aici reprezintă doar o parte dintre problemele cu care se confrunta școala românească în primii ani de după Marea Unire. Alături de obsedanta temă a absențelor, care a continuat să preocupe factorii de decizie din școli până în ziua de azi, se mai adăugau noianului de neajunsuri și subfinanțarea sistemului, neseriozitatea elevelor, nerespectarea legii și a regulamentelor școlare, calitatea manualelor ș.a.m.d.
Lectura acestor anuare ne determină însă să analizăm starea actuală a învățământului din România din o cu totul altă perspectivă. Din rațiuni ce țin de spațiu, le vom discuta într-un articol viitor.

Profesor la Coșbuc din 2015 și unul dintre coordonatorii echipei Țaitung. Pasionat de istorie și de drumeții montane. Sunt o persoană sociabilă, îmi place să glumesc și consider că munca în echipă este punctul zero de la care trebuie să pornim în reconstrucția învățământului românesc.