În data de 30 noiembrie 1935, zeci de scriitori au murit, iar toate operele acestora stăteau adunate într-un pod din Lisabona. Deși acești scriitori nu se cunoșteau între ei și trăiau în colțuri opuse ale lumii, un om îi unea pe toți: Fernando Pessoa.
El este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori portughezi ai secolului al 20-lea. De-a lungul vieții sale s-a închis în propria casă și a publicat doar 4 cărți în engleză și o singură carte în portugheză: Mensagem (Mesaj).
Totuși, cum se face că acest om neobișnuit, singuratic este acum considerat a fi un geniu literar, denumit și „omul cu 70 de fețe” sau „scriitorul care n-a mai fost”?
Fernando a fost un copil confuz, introvertit. Așa cum este sugerat și în prefața cărții publicate postmortem:
„Nimic nu l-a obligat vreodată să întreprindă ceva. Când era copil, trăise izolat. S-a întâmplat că nu s-a lăsat niciodată atras de vreun grup. Nu a mers niciodată la școală. Nu a aparținut niciodată vreunei mulțimi. S-a petrecut cu el fenomenul curios care li se întâmplă unora – sau poate că, cine știe? tuturor: împrejurările întâmplătoare ale vieții sale s-au modelat după imaginea și după tendința instinctelor sale, toate inerte și indiferente…”
Ai crede că așa o singurătate i-ar aduce acestui tânăr tristețe sau o nevoie de a fi recunoscut. În schimb, Pessoa a rămas neschimbat, lăsându-și propria creativitate să îl îndrume în viață.
Pessoa a înființat reviste de artă și literatură, precum și edituri. Totuși, pentru că la începutul secolului al 20-lea era aproape imposibil să păstrezi astfel de vise în viață, Pessoa a început să adune datorii și să se mute frecvent dintr-un apartament al Lisabonei în altul. Lucrând drept traducător comercial independent și critic literar, acesta a început să se izoleze în confortul propriei case și să scrie pe orice bucată de hârtie pe care o prindea în mână, fără să publice vreo operă proprie.
Jane Austen se semna „A Lady”, iar pe Tudor Arghezi îl chema de fapt Ion Nae Theodorescu. Fernando avea altceva în minte. Voia să creeze o nouă lume literară, așa că a creat ceea ce el numea „heteronime”. A inventat noi scriitori, cu diferite stiluri artistice, cu vieți complet diferite de a lui.
Când Pessoa avea doar șase ani, acesta a creat primul dintre aceste personaje fictive. Pe atunci, viața lui era tulbure, întrucât cu un an în urmă își pierduse tatăl și fratele. Chevalier de Pas este încercarea lui Pessoa de a-și regăsi tatăl.
Cu cât tânărul Pessoa descoperea mai mult din lumea aceasta, cu atât deveneau și personajele sale mai detaliate:
- Maria José, o adolescentă cu o tulburare a coloanei vertebrale care era îndrăgostită de un metalurgist, scria scrisori de dragoste pline de speranță și pasiune.
- Horace James Faber, un autor misterios, un Sir Arthur Conan Doyle în devenire.
În total a creat în jur de 72 de heteronime identificate de către critici literari din întreaga lume. După revoluția din 5 octombrie 1910 și atitudinea sa patriotică ulterioară, Pessoa a creat un alt alter ego, Álvaro de Campos, un presupus inginer naval și mecanic portughez.
Potrivit lui Pessoa, au existat trei heteronime principale:
- Alberto Caeiro, un cioban poetic care folosește cuvinte simple pentru a-și descrie viața așa cum o vede. Alberto ajunge a fi o muză a celorlalți autori.
- Ricardo Reis, un doctor care preferă a scrie în proză clasică.
- Álvaro de Campos, un inginer naval, bisexual, care folosește poezia pentru a-și exprima greutățile din viața de zi cu zi.
Fernando Pessoa, prin crearea acestor heteronime, admite că își pierde propria realitate. Álvaro de Campos îl critică, zicând că până la urmă Pessoa este cel care nu există, nu personajele pe care acesta le-a creat. Pe lângă cele 25,574 de schițe, desene și manuscrise pe care Pessoa le lăsase în podul său, acesta și-a lăsat și propriile gânduri și emoții scrise pe bucăți vechi de hârtie.
Una dintre scrisorile găsite explică în detaliu procesul pe care Pessoa îl folosea pentru proiectul vieții sale.
„Către Adolfo Casais Monteiro, 13 ianuarie 1935: Cum scriu eu în numele acestor trei? Pentru Caeiro, din pură și neașteptată inspirație, fără să știu sau să calculez ce anume urmează să scriu. Pentru Ricardo Reis, ca urmare a unei deliberări abstracte, care se concretizează subit într-o odă. Pentru Campos, atunci când simt un îndemn subit de a scrie și nu știu ce. ”
Pessoa era o persoana care prin arta sa nu a existat. Acesta era un „rătăcitor nomad prin propria cunoștință; un fel de mediu împărțit de către multiplele personalități pe care le creasem. Dar sunt mai puțin real decât restul, mai puțin important, mai puțin personal și foarte ușor influențat de către toate dintre aceste personalități.” Pessoa a murit singur, într-un spital din Lisabona, fără prieteni apropiați, fără familie și fără bani. Ultimul lucru pe care acesta l-a scris este „I know not what tomorrow will bring.”
Întrebarea care ne-a rămas este dacă efortul depus pe tot parcursul vieții acestuia a meritat. Dacă viața sa a avut un scop bun sau dacă acel cufăr găsit în mansarda casei abandonate ar fi putut reprezenta o versiune plină de fericire, de prieteni și de familie a acestui suflet izolat. Un lucru este sigur: cei care vor să îi asculte povestea îl vor ști pe Fernando Pessoa drept „scriitorul care nu a mai fost”.
