Nopțile anoste știind că o să mă coste,
Fără tine nu mai trăiesc ce a fost cândva.
În tăcerea mea adâncă
Oh Arthur,
Tu ai fost mereu muza mea.
Gândindu-mă la tine numai pentru a retrăi,
Ce am fost noi doi împreună când eram copii.
Mi-ai scris o dată, pe un colț de rai,
„Mă gândesc la tine, hai înapoi și nu mai pleca”
Știind că aia va fi ultima mea zi,
În care te pot privi, chiar și cu inima,
Care nu mai rezista de dorul infinit.
Arthur, oh Arthur,
Mi-e greu să-ți spun ce ai fost,
Pentru că nu există un cuvânt extraordinar de frumos,
Precum ochii lucioși de căldură,
Care mă făceau să nu mai simt ură,
Și să mă bucur de fiecare clipă petrecută împreună.
Dar timpul, acel hoț nemilos,
Ne-a smuls din poveste,
Lăsând doar ecoul
Unui “te iubesc” spus prea târziu,
Șoptit poate doar în gând,
Când lumea adormea și inima plângea.
Am păstrat fotografiile cu tine,
în care râdeai fără încetare,
De parcă nimic nu ne-ar putea distruge iubirea noastră cea mare,
Și totuși, ai plecat
Sau poate eu m-am îndepărtat
Într-un trecut, unde din fericire
Nimic nu poate fi schimbat.
Arthur, oh Arthur,
De câte ori am privit luna,
Crezând că și tu o vezi,
Că poate acolo, în alt colț de lume,
Te gândești la mine cu aceeași durere tăcută,
Uitând de fiecare moment aparte,
Numai cu gândul la mine,
Și cu sclipirea de neuitat,
Care nici până în ziua de astăzi nu s-a schimbat.
Și poate, într-o altă viață,
Unde timpul e blând și noi suntem din nou copii,
O să ne regăsim
Și de data asta,
Rămânem împreună orice ar fi.
