Interviu cu scriitoarea Florina Ilis
Revista Țaitung a avut ocazia să-i ia un interviu doamnei Florina Ilis, o scriitoare foarte talentată și o profesoară îndrăgită. Aceasta s-a născut pe data de 26 August 1968 în Bihor. A publicat romane, poezie, teatru, critică literară și eseuri. A debutat editorial cu un volum de haiku-uri, “Haiku și caligrame”, în anul 2000. Cel mai iubit roman al ei este “Cruciada copiilor”, care a fost apreciat cu numeroase premii, dar ea scrie și biografii, cea mai cunoscută fiind “Povestea lui Mihai Eminescu, biografie romanțată”. Ea a predat literatura japoneză la Facultatea de Litere din cadrul Universității “Babeș-Bolyai” după ce a studiat un timp limba, literatura și cultura japoneză în Japonia.
A fost invitată de catedra cadrelor didactice de limba română la Colegiul Național “George Coșbuc” din Cluj-Napoca, pentru a susține o prezentare a lansării noii ei cărți intitulate “Blaga. În căutarea numelor”, o biografie a cunoscutului scriitor al literaturii române, Lucian Blaga.
Interviul a fost luat după prezentare, în audiența câtorva elevi pasionați de limba română.
Teodora Maja: Care sunt niște amintiri cheie din tinerețea dumneavoastră care credeți că v-au format ca persoană?
Florina Ilis : Mi-am petrecut copilăria și adolescența în comunism. Atunci nu aveai foarte multe opțiuni de viață, erai destul de constrâns să urmezi anumite profesii. Fiindcă mi-am dorit să scriu, am început chiar în anii de liceu. La 16 ani aveam deja un roman scris, dar atunci nu puteai să alegi ușor și să spui: „Vreau să devin scriitor”, pentru că nu exista o „școală de scriitori”. Eu am urmat un liceu real. Ulterior m-am gândit că, probabil, cea mai bună posibilitate de a face ceea ce-mi doresc, adică să scriu, ar fi să urmez Facultatea de Filologie, cum se numea atunci, respectiv Facultatea de Litere. Mi se părea că la Facultatea de Litere aș putea citi atât de mult pe cât îmi doream, pentru că, inevitabil, trebuia să citești foarte mult în timpul facultății; era exact ceea ce-mi plăcea. Și, în al doilea rând, citind foarte mult voi învăța meseria scrisului de la alți scriitori. Pentru că orice meserie bună așa se învață, nu?!
T.M.: A fost dificilă această tranziție de la real la uman?
F.I.: A fost foarte grea. Mă orientasem înspre o facultate care atunci pregătea, în special, profesori, profesori de română, profesori de limbi străine. Dar îmi plăcea foarte mult. Asta voiam să fac. Știam că vreau să învăț să scriu, în primul rând. Și știam că numai Facultatea de Filologie m-ar putea ajuta. Faptul că am făcut un liceu real a fost un lucru bun, zic eu, pentru că m-a învățat să fiu puțin mai ordonată și disciplinată la minte.
Matematica și fizica pe care le învățam au anumite constrângeri, sunt dificile. Dar m-au învățat o anumită disciplină a minții, a gândirii. Pot să structurez foarte bine un text, să-l gândesc. Pot să mă gândesc în așa fel încât să-mi organizez foarte bine ideile, conform unor metode pe care le întâlnim uneori și în matematică.
T.M.: Deci a fost un lucru bun..
F.I.: Da, a fost un lucru bun, nimic din ceea ce faci în viață- e bine să știți acest lucru- nimic din ceea ce faci în viață nu e inutil. La un moment dat vei afla că a fost bine că l-ai învățat. Nu trebuie să luăm învățătura ca pe o constrângere, ca fiind ceva tragic sau să considerăm sfârșitul lumii pentru noi. Poate că, într-o zi, exact acel lucru pe care n-am dorit să-l facem sau pe care ni l-au împins părinții să-l facem, poate chiar acel lucru ne va salva de la ceva, ne va ajuta cumva, într-un fel sau altul, în viitor. Poate ne vom întâlni peste 20 de ani și o să spuneți: „Ați avut dreptate!”
T.M.: Și ce înseamnă pentru dumneavoastră scrisul, exprimarea prin artă în general? De ce ați început să scrieți? Căci ați zis că ați început de la 16 ani.
F.I.: Am început să… scriu chiar mai devreme, din copilărie, inventând tot felul de lucruri. Am scris poezii, am scris mici povestioare. Am fost timidă. [Către audiență] Voi sunteți timizi? Știți ce înseamnă să fii timid?
Audiența: Relativ.
F.I.: Relativ. Nu sunteți timizi? Ce mă bucur pentru voi! E bine să nu fi timid. Eu am fost foarte timidă, chiar și acum sunt. Am fost foarte timidă în copilărie și nu am arătat altora ce-am scris, ca nu cumva să râdă de mine sau, cine știe?!, să nu fie bun ceea ce am scris. Dar am intuit cumva, am știut cumva că e ceea ce-mi doresc. Pe măsură ce citeam mai multe cărți, știam că vreau și eu să scriu astfel de cărți bune. Și cred că acesta a fost imboldul. Știam că asta voi face. Dar nu prea știam cum. De multe ori avem un vis în viață. Spre exemplu, vreau să devin astronaut. Dar nu știu cum să devin astronaut, nu? Dar treptat, dacă îți păstrezi visul și crezi în el, vei deveni astronaut, chiar dacă nu știai cum. Ajungi să fii și scriitor, chiar dacă nu știi cum devii scriitor. Ajungi să fii și explorator, chiar dacă nu știi care sunt pașii de făcut. Pentru că, la un moment dat, tot Universul se aranjează în așa fel încât vei găsi exact acei oameni care te pot îndruma spre ceea ce-ți dorești.
T.M.: Am citit și că ați fost plecată în Japonia un pic, o perioadă. Cum a fost această experiență pentru dumneavoastră?
F.I. [Către audiență]: Ați călătorit în străinătate?
Audiența: Da.
F.I: Da? Unde?
A: Păi, noi am fost în Germania.
A: Principalele în Europa, Germania, Franța, Spania.
A: Croația.
F.I.: Și cum vi s-a părut?
A: În Africa.
F.I.: Ai fost în Africa? Unde?
A: Păi, în Egipt și Africa de Sud.
F.I.: A, ce frumos! Și cum vi s-a părut?
A: O experiență… căci este un schimb de cultură acolo și… Și dacă te duci până în Germania, e total diferit.
F.I.: E diferit, așa e. Vă închipuiți ce a fost pentru mine Japonia când am ajuns acolo. Unde totul e invers, adică… de la mașinile care circulă, ca în Anglia, cu volanul pe dreapta, până la scrierea complicată pe care trebuie să o înveți ca să poți citi numele unei stații de tren. Nu e ca în Europa, unde, cunoscând literele, poți intui un sens. Deci totul a fost, într-adevăr, diferit.
T.M.: Și ați învățat japoneza înainte sau acolo, în Japonia?
F.I: Am fost cu o bursă de învățare a limbii japoneze. Învățasem puțin aici, dar insuficient. Acolo însă am început să învăț mai serios.
Țiplea Augusta: Și cât a durat să învățați alfabetul?
F.I: Nici astăzi nu îl știu tot, pentru că limba japoneză are cel puțin 2000 de caractere kanji. Deci nu sunt 26 de litere câte are alfabetul latin. Iar caracterele japoneze îți iau de multe ori o viață întreagă ca să le înveți. Nici japonezii nu le cunosc pe toate cele 5000, dacă vorbim de „alfabetul” lărgit a limbii.
T.M: Mai povestiți-ne un pic despre experiența dumneavoastră în Japonia. Ce v-a surprins cel mai mult? Căci ați povestit de respectul pe care…
F.I: Japonezii au într-adevăr un respect pentru cultura, arta și tradiția lor. E un respect, aș spune, aproape sacru. Dar, în același timp, sunt foarte deschiși la tot ce înseamnă civilizația modernă. Sunt foarte tehnologizați, e o țară ultra-tehnologizată, Japonia. Și, sigur, mie îmi plac foarte mult literatura japoneză, arta și cultura japoneză, dar sunt foarte pasionată și de tot ce înseamnă tehnologie; în Japonia, spre exemplu, au aparate de fotografiat absolut senzaționale. Bineînțeles că mi-am cumpărat unul când am fost acolo, fiindcă îmi place să fac poze și vreau să fie poze foarte bune. De acolo mi-am cumpărat primul aparat digital. La vremea aceea nu prea existau în țară… Acum e simplu cu telefonul. Dacă vreți să faceți poze profesioniste, trebuie să aveți un aparat foto foarte bun. [Către audiență] Voi faceți poze?
A: Am și eu aparat de fotografiat.
F.I: Ah, super!
A: Unul mai vechi.
F.I: Mai vechi, dar e foarte bun, nu-i așa?
A: Destul de bun.
F.I: Ai un obiectiv bun la aparat?
A: Și, de asemenea, mai am și mai colecționez și destul de multe piese vechi și am și un aparat de fotografiat sovietic, din ‘50…
F.I: Din acela vechi, da, da, da, care era pe rolă, pe rolă de film. Grozav! Da, așa e! Și eu am avut unul în copilărie. De fapt și acum îl am acasă. Erau aparate foarte bune!
A: Da, îmi place și mie cum… Mai ales cum se vede imaginea pe film. Da, da, așa e. E, practic, îți induce așa, un fel de sentiment de nostalgie, nu știu cum să vă zic.
F.I: Totuși, arta fotografică se face cu aparate profesioniste și la un alt nivel, evident.
T.M.: Voiam să vă mai întrebăm, după ce v-ați întors și v-ați continuat cariera, cum ați reușit să mențineți un echilibru între viața personală și carieră? Și a trebuit să renunțați vreodată, să alegeți una dintre ele, să faceți un sacrificiu?
F.I.: Inevitabil faci renunțări. Mai ales când e vorba de artă, de creație; sigur că nu ai atât de mult timp să stai cu familia cum ți-ai dori… Uneori vrei să scrii o anumită scenă dintr-un roman, simți că trebuie să faci asta și atunci, inevitabil, membrii familiei se pot supăra puțin fiindcă nu petreci timp cu ei. Dar aceasta e ceva specific pentru toți creatorii. Adică e inevitabil. Inevitabil faci sacrificii. Dacă nu ești dispus să faci aceste sacrificii în viață, poate că e bine să te gândești de două ori dacă vrei să devii un mare artist, un mare scriitor, un mare sportiv. Pentru că toate aceste lucruri care înseamnă performanță într-un anumit domeniu, fie că vorbim de fotbal, de patinaj, de schiuri, de artă sau de creație literară, înseamnă și sacrificii. Și aceste sacrificii țin de timp. De fapt, ce sacrificăm? Timpul! Niciun om nu are mai mult de 24 de ore într-o zi. Și, în aceste 24 de ore, trebuie să sacrifici ore în care vrei să obții o anumită performanță. Deci da, trebuie să facem sacrificii în viață. Dacă dorești să ajungi la performanță în aceste zone ale creației, ale creativității…
T.M.: Mai aveam o întrebare la care mi-ați răspuns cumva înainte. Dacă vi se pare diferit văzut din exterior jobul dumneavoastră, față de atunci, în trecut, când ați început, și față de acum, dar cumva mi-ați răspuns, fiindcă atunci nu foarte mulți puteau să fie scriitori. Dar aici aș avea o altă întrebare. Ce nu vedem noi acum? Ce se întâmplă în spatele cortinei? Care este procesul dumneavoastră de creație?
F.I.: E o enigmă. E foarte greu să explici cum vine o anumită idee. De exemplu, când am scris „Cruciada copiilor”, era în 2000… cred. Eram în gara din Cluj. [Către audiență] Știți gara din Cluj? Ați mers cu trenul? Eram acolo pe peron.
[Către audiență] Ați mers. Bun. Cine a mers?
Deci acolo, pe peron, între două linii, erau liniile 2 și 3, parcă… Eram acolo, pe peron, așteptam trenul rapid, care urma să plece spre București (eu plecam la București) și, lângă linia mea, era un tren special, care mergea în vacanță cu copiii la Năvodari.
Pe vremea aceea, copiii din județul Cluj care se înscriau pentru taberele de la Năvodari, la mare, se adunau cu toții într-un singur tren. Copiii erau pe peron, își luau la revedere de la părinți, iar părinții le dădeau ultimele indicații, cum fac părinții în asemenea situații, vă dăscălesc. Și copiii s-au urcat în trenul lor. Eu în trenul meu, bineînțeles, spre București. Și acolo, în trenul spre București, mi-am zis: „Copiii aceștia merg la mare singuri în tren, doar cu profesorii lor. Acolo trebuie să fie și niște băieți așa mai viteji, mai creativi. Ce se gândesc ei în mintea lor? “Ce-ar fi să cucerim trenul?” Așa începe „Cruciada copiilor”. Copiii cuceresc trenul. Bineînțeles că lumea crede că au venit teroriștii care au pus stăpânire pe tren, fiindcă nu se știa cine cucerise trenul. Copiii ajung la locomotivă, îl fac pe mecanicul de locomotivă să nu oprească în stații. Așadar, cuceresc, într-adevăr, acest tren. Și trenul e oprit în cele din urmă undeva dincolo de Brașov, unde au loc toate evenimentele din roman. Și copiii se gândesc în sinea lor: Dacă tot am creat o asemenea mișcare, o asemenea cruciadă, haideți să avem și niște revendicări, să le cerem ceva oamenilor mari dacă vor să ne asculte. Deci copiii încearcă cumva să facă o listă cu dorințele lor, cu ceea ce-și doresc ei de la lumea oamenilor mari. [Către audiență] Nu e interesantă ideea? Și toate astea mi-au venit în minte în trenul spre București. Când am ajuns la București aveam deja în cap toată povestea. M-am întors în Cluj și am început să lucrez la ea și să o scriu. Și așa a apărut „Cruciada copiilor”. [Către audiență] Ați citit și v-a plăcut?
A: Da, mi s-a părut foarte interesant.
F.I: Da? Ți-a plăcut?
A: Da.
F.I: Când ai citit-o? Câți ani aveai?
A: Anul trecut.
F.I.: De ce mă lași pe mine să povestesc?! Trebuia să te pun pe tine să povestești. Nu-i așa că le vin idei năstrușnice?
A: V-ați băgat foarte bine în lumea copiilor.
F.I.: Da, așa e. Deși, desigur, e și o carte pentru oamenii mari. Nu este numai o carte pentru adolescenți sau copii. Deoarece pune inevitabil și problemele realității societății românești. Ne confruntăm cu multe probleme în România și am încercat cumva să arăt acolo și aceste aspecte ale timpului nostru.
T.M.: În cariera dumneavoastră, care a fost cea mai dificilă problemă pe care ați întâmpinat-o? Fiind în România.
F.I.: Nu m-am gândit. În România? Cea de scriitor?
T.M.: Da.
F.I.: Bine, a fi scriitor nu e neapărat o carieră. Cred că e o carieră când ești managerul unei companii. Da, asta poate fi o carieră, ca să zic așa… Și acolo poți avea probleme, într-adevăr. A fi scriitor e, mai degrabă, o opțiune de viață… Pentru mine e foarte importantă această profesie.
T.M.: Și în cea de profesor de japoneză?
F.I.: Nu sunt neapărat provocări. Cea mai mare provocare pentru mine este să transmit studenților dorința de a citi și de a citi cât mai mult. A citi literatură japoneză, a citi cărți, pentru că sunt convinsă că lectura ne poate ajuta să ne deschidem mintea, să înțelegem mai bine lumea din jur și să nu ne lăsăm conduși de alții și de ceea ce ne spun ceilalți. Și cred că numai în momentul în care ne creăm acest orizont foarte larg, deschis, putem să luăm decizii și să spunem că sunt deciziile noastre și nu ale altora. Aceasta este principala mea misiune la catedră: aceea de a discuta cu studenții despre literatură, de a dezbate ideile din textele literare, de a vedea ce înseamnă literatura japoneză în raport cu literaturile europene.
- M.: Și pentru ei, pentru noi cei așa, mai neștiutori, că dumneavoastră ați publicat mai multe cărți, care este procesul acesta de publicare?
F.I.: De exemplu, „Cruciada copiilor”: am trimis manuscrisul la două edituri mari din România. Una dintre ele, Poliromul, mi-a răspuns că dorește să publice această carte. A mers destul de bine, aș spune. Dar, pe de altă parte, pentru cine își dorește azi, la vârsta voastră, să fie scriitor, poate urmări concursurile de creație. Sunt foarte multe concursuri de creație pentru tineri și premiul poate fi publicarea cărții. Se pot trimite textele, există un juriu care citește, numele sunt anonimizate (nu se cunoaște numele concurentului) și e destul de ușor. Desigur, trebuie să fie un text bun ca să și câștige concursul.
T.M.: Și care dintre lucrările dumneavoastră v-a adus cea mai mare plăcere să o scrieți? De care sunteți cea mai mândră?
F.I.: Aceasta nu e o întrebare ușoară. De ce? Pentru că, dacă aveți frați, și pe părinții voștri îi întreabă cineva la care copil țin mai mult, ce-ar putea răspunde părinții voștri?! Ar spune: „Toți sunt copiii mei, unul e mai năzdrăvan, altul e mai cuminte, dar țin la toți la fel”. Cam așa e și cu cărțile: la toate ții la fel și îți aduc bucurii…
T.M.: Și de care realizare, așa, nu doar scrierile, de care realizare sunteți cea mai mândră?
F.I.: Nimeni nu mi-a pus o asemenea întrebare serioasă. [Către audiență] Doamne, câți ani aveți?
A: 16.
F.I.: Ce întrebări serioase!
A: Nu știu. Toate întrebările pe care le aveam au primit răspuns.
T.M.: Unde vă vedeți peste cinci, zece ani?
F.I.: Cred că tot la birou, scriind ceva nou, bun. Nu știu! E lucrul care-mi face cea mai mare plăcere, scrisul.
T.M.: Acum ne-ați prezentat cartea aceasta despre Lucian Blaga. Cum v-a venit ideea? De ce despre Lucian Blaga și nu despre altcineva?
F.I.: Asta este simplă. Este, în sfârșit, o întrebare simplă. pentru că Lucian Blaga a trăit la Cluj o perioadă însemnată a vieții sale. Pentru că a lucrat la Biblioteca Universității, acolo unde lucrez și eu. (Eu lucrez și la Biblioteca Universității). Și, desigur, pentru că e unul dintre marii noștri scriitori.
T.M.: Și, la fel, l-ați ales și pe Eminescu?
F.I.: Pe Eminescu l-am ales din alte motive, firește! Eminescu a fost primul poet pe care consider că am început să-l înțeleg cel mai bine din literatura română. L-am studiat la școala generală, l-am studiat la liceu și mi-a plăcut întotdeauna poezia sa. A fost mai degrabă o afinitate, ca să spun așa, sufletească-poetică cu Mihai Eminescu.
T.M.: Am mai luat o întrebare, dacă ați putea descrie această carte despre Blaga într-un cuvânt sau într-o propoziție, care ar fi?
F.I.: În căutarea numelor. Așa ai zis, într-o propoziție.
T.M.: Atunci, într-un cuvânt?
F.I.: În căutarea numelor. Titlul e inspirat dintr-un poem de Blaga: Caut nume, așa se numește poezia lui, și mi s-a părut un titlu potrivit pentru cartea mea. Pentru că un scriitor, un poet e întotdeauna în căutarea cuvântului, vreau să spun a cuvântului potrivit, a cuvântului adevărat.
A: Credeți că copilăria dumneavoastră a influențat scrierea Cruciadei copiilor?
F.I.: Într-un fel. Nu știu dacă a influențat-o. Școala generală, liceul, destul de stricte pe care le-am urmat în acea perioadă, într-un fel sau altul au influențat poate scrierea acestui roman, dar cel mai mult îmi doream să înțeleg ce se întâmplă cu țara noastră: mă interesa foarte mult realitatea românească și voiam să scriu un roman care să reprezinte cumva la modul ficțional această realitate. Nu cred că, în mod specific sau direct, copilăria sau adolescența au avut vreo influență. În scrierea unei cărți, iată, te pot influența mici lucruri pe care uneori nici nu le observi, cum a fost atunci în gara din Cluj; poate că, dacă nu mă găseam pe peron și nu vedeam trenul de vacanță al copiilor, „Cruciada” nu s-ar fi scris. Nu cred că s-ar fi scris. Iată că, adeseori, un lucru mărunt, aparent fără semnificație, te poate ajuta să creezi ceva nou. E bine să dai întotdeauna atenție acestor evenimente și lucruri din viața ta, pentru că nu știi niciodată unde te pot duce.
A: Și încă o întrebare legată de inspirația dumneavoastră. Care credeți că a fost scriitorul principal care v-a inspirat să scrieți și străin, și român? Sunt foarte mulți.
[Către audiență] Aveți timp? E o listă lungă. O săptămână întreagă vă pot spune nume de autori.
A.Ț.: Dacă aveți, de exemplu, recomandări din literatura japoneză, voiam să vă întreb.
F.I.: A, literatura japoneză. Osamu Dazai. [Către audiență] Ați citit ceva? E un scriitor care, am observat, le place foarte mult și studenților mei. E Haruki Murakami. Ați citit ceva de Haruki Murakami? Este un scriitor senzațional și e pentru vârsta dumneavoastră. Îl puteți citi cu plăcere. Citiți-l!
A: Mulțumim!
F.I.: Sunt traduși în limba română, îi puteți găsi cu ușurință, au fost publicați. Nicio problemă.
T.M.: Și opere române? Ce ne-ați recomanda?
F.I.: Din literatura română? Din literatura română actuală?
T.M.: Din care recomandați?
F.I.: Sunt sigură că, în funcție de vârstă, sunt mai multe tipuri de lecturi, evident. Ionel Teodoreanu – „La Medeleni”, este o lectură potrivită pentru vârsta dumneavoastră, de exemplu. Mihail Sebastian este, de asemenea, un autor foarte potrivit. Din literatura actuală sunt autori precum Cărtărescu, probabil că l-ați citit. [Către audiență] Mai este Gabriela Adameșteanu – și ea scrie proză. Simona Antonescu. Sunt foarte mulți autori români buni. Radu Vancu. Aș putea spune mulți, mulți.
T.M.: Mulțumim!
F.I.: Acum sigur că sunteți ocupați cu școala și probabil aveți lecturi obligatorii multe. Și e puțin mai complicat.
A.Ț.: Se încearcă să se citească cât mai mult.
F.I.: Foarte bine!
A.Ț.: Și atunci, ca să încheiem, din partea redacției, noi mereu vrem să ne îmbunătățim stilul de scriere. Dacă aveți sfaturi cum să vă alegeți tema despre care scrieți sau ceva ce atrage atenția publicului. Practic, dacă aveți vreun sfat pentru oamenii care vor să scrie.
F.I.: Cred că sfatul meu ar fi ca, în primul rând, să scrii bine, să scrii curat și corect în limba română, dacă vrei să te citească lumea. Apoi să pui suflet în ceea ce faci. Nu trebuie să scrii neapărat pentru ca ceilalți să te placă, ci trebuie să-ți placă mai întâi ție ceea ce scrii. Dacă ție nu-ți place, cum te poți aștepta să placă celorlalți, nu?! Altfel spus, să faci cu pasiune, din inimă și, firește, să fii cinstit…și onest în ceea ce scrii. Să faci afirmații cinstite, corecte, oneste.
T.M.: Ultima întrebare.. Ce sfat ați da tinerilor din ziua de astăzi, de exemplu, elevilor din Coșbuc, pentru a-și alege cariera sau… orice sfat din experiența dumneavoastră.
Florina Ilis: Bună întrebare. Bună întrebare. Sigur că e foarte important să faci ceea ce ai învățat. Aveți foarte multe discipline pe care le studiați. E imposibil să nu îți găsești o disciplină de care să fi mai apropiat, mai atras, care să-ți placă mai mult. Chiar dacă nu sunt cele spre care vă îndrumă oamenii maturi. E bine să faci ceea ce îți place, deoarece, dacă faci cu plăcere, vei învăța mult, mult mai ușor. Trebuie să faci cu pasiune ceea ce îți place.
Teodora Maja : Mulțumim mult de tot!
Augusta Țiplea: Mulțumim!
Audiența: Mulțumim mult!
De asemenea, le mulțumim mult catedrei doamnelor profesoare de limba și literatura română pentru această oportunitate, respectiv Breaz Germina, Zegreanu Gianina, Oros Laodamia, Erdei Cristiana, Melean Ioana, Sucilea Anamaria și Trană Codruța!
