O întrebare care m-a pus pe gânduri a fost: “Ce s-a întâmplat?” De ce acum, ca adolescenți, nu mai știm să comunicăm așa cum o făceam înainte cu părinții noștri? Poate avem impresia că ei cu siguranță nu o să ne înțeleagă și ne e frică să nu ne judece sau să ne certe. De ce? De ce ni s-a răcit relația cu ei? Ce am putea face să remediem situația?
Eu cu siguranță nu am reușit să dau de capăt acestor întrebări și nedumeriri ale mele, care deveneau din ce în ce mai multe. Așa că am ales să o întreb pe Voichița Dumitru, psiholog principal specializat în psihologie clinică, psihoterapie cognitiv comportamentală, psihoterapia traumei – atestat în EMDR (Eye Movement Desensitization and Reprocessing). Citindu-i competențele nu prea înțelegi multe lucruri, te sperie oarecum. Odată ce ajungi să o cunoști, tot ce pare complicat se simplifică.
EȚ: Ce părere aveți despre relația actuală dintre părinți și copii? Și de ce copiii/adolescenții resimt uneori că nu se mai pot apropia de părinți așa de mult, că relația lor se distanțează?
DV: Există două motive. Sunt: (1) categoria de părinți care niciodată n-au văzut nevoile autentice ale copiilor, de a-i securiza emoțional, de a sta de vorbă cu ei, de a petrece puțin timp cu ei și de calitate, și (2) categoria cealaltă de părinți care se lasă distrași de muncă, de stres, de problemele lor de zi cu zi financiare, așa încât copilul devine o cantitate neglijabilă. Adică e acel obiect care vine acasă de la școală, îl întreabă : „Ce ai făcut? Cât ai luat? Cum a fost astăzi? … bine du-te fă-ți temele.”
EȚ: Și cât de tare îl afectează pe copil acest lucru?
DV: Foarte mult. Foarte mult. Pentru că de fapt, cum și spui, adolescentul este tot un copil, care are nevoie în continuare de a fi în nevoile simbiotice de iubire cu părintele lui, să fie bine primit acasă. Da?! Să i se spună : „Mă bucur că ai venit acasă. Cum ți-a fost ziua ta astăzi? Dacă ai întâmpinat ceva probleme? Cum te-a făcut să te simți?” Foarte puțini părinți stau să discute cu adolescentul lor, fără a fi focusați pe nevoile emoționale reale ale acestuia. De regulă adolescenții trebuie să atingă niște standarde, ei trebuie să fie foarte buni, ei trebuie să obțină rezultate bune, să învețe și cam atât .
EȚ: De ce au părinții aceste pretenții de la adolescenți?
DV: E o cultură. Mulți se realizează prin copii. Ceea ce n-au putut ei să realizeze, consideră că pot să facă copiii lor, și atunci pun presiune pe ei: “Dacă n-am reușit eu, atunci cu siguranță, sunt părintele lui, îi asigur toate condițiile; hrană, casă, loc de dormit, și el trebuie să facă totul.”
Mai există și cei care se ghidează după modele, nu? „Ce-i bine astăzi să fi? Doctor, avocat, judecător. Poți să fi un artist? Vai de capul meu! Da’ tu ce realizezi dacă ești artist?” Un adolescent care vrea să se facă artist aproape că e ignorat de familie.
EȚ: Cum ar putea adolescentul să-și facă curaj să-și înfrunte părinții? Să le spună ce-l deranjează ca să încerce să-și repare relația?
DV: Ca să poată un copil să se deschidă în relație cu părinții, aceștia trebuie încă de când e copilul mic să aibă o relație de egalitate, nu de dominanță. Iar acest lucru există în puține cazuri, și doar în acelea adolescentul reușește să se deschidă în fața părinților, să spună ce simte. Pentru că și dacă încearcă, într-o familie care poate nu e atât de deschisă în comunicarea cu copilul, să-și expună o problemă automat, i se pune o etichetă. Sau este ignorată problema lui.
EȚ: Cum sună o astfel de etichetă?
DV: “Tu nu înțelegi”, “ Lăsa că tu n-ai griji, doar de învățat”.
EȚ: Cum evoluează un adolescent care se distanțează de părinții lui, care învață să le ascundă lucruri? Cum îl afectează?
DV: Pe măsură ce comunicarea dispare, adolescentul se distanțează în comunicarea cu părintele lui, sau poate care nu a avut niciodată o comunicare sinceră cu acesta are șanse foarte mari de a găsi un grup în care el să poată să se exprime, să fie acceptat. Grupurile pot fi de foarte multe tipuri. Da? De la copii funcționali până la copii care au tot felul de obiceiuri toxice, să spunem. Șansele să aleagă între “bine” și “rău” sunt acolo, n-aș putea să spun 50%- 50%. De regulă în care grup se simt ei mai apreciați?
EȚ: Cel de “rău”? Pentru că ies mai mult în evidență?
DV: Exact! Aceștia sunt cei care empatizează cu adolescentul cel mai mult. În acel grup el simte confort, nu greșește cu nimic. Adolescentul acolo se simte valorizat.
EȚ: Păi și atunci mai bine există riscul ca adolescentul să facă o prostie, decât să încerce să se exprime în alte feluri?
DV: Sigur ca nu, nu e un comportament funcțional acesta, dar dacă încearcă o dată, de două ori, să comunice și se simte neascultat sau lipsit de importanță, nu mai încearcă. Dar sunt foarte multe familii în care copilul este ascultat, înțeles- chiar și atunci adolescentul rămâne rebel. Pentru că trebuie să recunoaștem, adolescentul este un mic rebel, pentru care “lumea sunt eu”. El se simte: ”eu sunt lumea”, absolut firesc pentru ciclul ăsta de viață. Și acolo este un rollercoaster permanent, să fi părintele unui adolescent. Ai nevoie de foarte multă înțelepciune, ai nevoie mereu să-ți propui să fi acolo pentru înțelegerea nevoilor lui, ca să poți să-l ajuți. Deci rolul de părinte nu-i unul foarte ușor.
EȚ: Un adolescent este afectat de relația dintre părinții lui? De exemplu, dacă are părinți divorțați? Sau că aceștia se ceartă foarte des?
DV: E clar și evident că un adolescent are nevoie de liniște. Și de iubire. Indiferent că stă cu mama, că stă cu tata. E un mit. Acesta e un mit: “noi nu divorțăm, ca să rămână copilul conștient ca are ambii părinți!” Dar el trăiește într-un mediu conflictual, unde părinții lui se ceartă, în fiecare zi își reproșează lucruri. Este clar că acel copil trăiește într-un mediu emoțional complet disfuncțional și va fi un adult cu probleme de vigoare cât și de comunicare. Anxios, conflictual, așa încât dacă reușesc să se armonizeze în cuplu și să schimbe mediul, copilul poate să se dezvolte și să trăiască într-un mediu liniștit. Iar dacă se pune problema divorțului, cel mai înțelept ar fi ca părinții să divorțeze într-o normalitate, dacă pot să zic așa, a bunului simț și a respectului, adică, cum spuneam, din rolul de mamă și tată nu putem divorța. Copilul sau adolescentul nu e o minge pe care o trimiți dintr-un teren în altul. Trebuie să primească aceeași iubire și din partea mamei și din partea tatălui indiferent dacă aceștia își refac sau nu viața.
EȚ: De unde vine frustrarea adolescentului care îl face să zică “Mama/ tata nu mă înțelege”?
DV: E și specifică vârstei. În adolescență foarte mulți copii încep să-și vadă părinții. Cum crezi ca îi văd? Serioși? Depășiți …! Nu? “Ce știu ei?!” Îi văd cu o generație în urmă. Așa încât adolescentul mereu, chiar dacă părintele vine în întâmpinarea lui cu un sfat bun, cu un gest de bunăvoință, de foarte multe ori el reprimă bunele intenții ale părintelui. E lupta asta între generații. Adolescentul se află într-o plină expansiune, se dezvoltă hormonal, creierul i se dezvoltă, realmente e o perioadă destul de dificilă și amplă de dezvoltare. Părintele poate nu înțelege toate aspectele acestea de finețe și complexe și atunci aici apar conflictele.
EȚ: Și oare de la conflictele acestea se poate ajunge și la relații disfuncționale care țin până la maturitatea adolescenților?
DV: Nu aș zice lucrul ăsta. Cred că fiecare părinte își iubește copilul și într-un final el înțelege că e doar o etapă din viață prin care chiar și părinți au trecut! Chiar dacă în altă perioadă.
EȚ: Întocmai dacă au trecut și ei prin această situație, de ce sunt unii așa de stricți și se impun vehement față de anumite lucruri pe care adolescentul și le dorește? Chiar dacă ei poate au făcut lucruri mai grave.
DV: Ei își asumă rolul de mamă și tată într-o responsabilitate exagerată, uită că și ei au fost așa. Și de regulă părinții, dacă nu reușesc să impună limite de foarte devreme copilului, simt că-l scapă de sub control. Și atunci devin severi sau foarte severi. Brusc și dintr-o dată la adolescența copilului lor.
EȚ: Păi da, dar când părintele e sever, adolescentul nu are tentația mai mare de a încălca regulile impuse.
DV: Ba da. (o contrazice) Aceasta este o caracteristică a adolescentului. Cu cât regula este mai intens impusă, cu atât mai mult el o va încălca. Dar dacă părintele are o comunicare constantă, încă de când e mic cu copilul lui, ajunge copilul să înțeleagă puterea cuvântului. Atunci reușește și în adolescență să mai îndulcească relația cu părintele. Și părintele ar trebui să înțeleagă că da, ține de perioada asta scurtă de adolescență în care copilul încalcă regula, vorbește peste tine, îți mai trântește ușa în nas. Da, ține numai de etapa asta. Nu ar trebui părintele să ia acest comportament atât de serios și personal. Ține și de felul în care funcționează corpul, cât și creierul, cum se dezvoltă în perioada adolescenței. E o etapă destul de bulversantă. Care îl bulversează realmente pe adolescent.
EȚ: Este această bulversare negativă?
DV: Nu, dar e mai instabil emoțional, mai trece prin perioade de anxietate, ba vrea să fie protejat. Adolescentul e la granița dintre copil și adult.
EȚ: Și nu e foarte greu să te afli la această graniță?
DV: Ba da, e foarte greu. De aceea trebuie ajutați și înțeleși.
EȚ: Aveți un sfat pentru părinții care au adolescenți?
DV: Ar trebui să fie înțelegători. Să fie acolo să-i susțină emoțional, atât cat pot. Și când nu pot, să recunoască că au obosit în a-i mai susține și să-i ierte, să-i iubească în continuare, că sunt copiii lor.
Mie, cel puțin, mi s-au răspuns anumite întrebări. Pe voi poate v-a făcut să priviți lucrurile puțin diferit. Până la urmă, fiecare poate să înțeleagă din această discuție ceea ce simte că îl reprezintă sau îl ajută cel mai mult. Important este că astfel de conversații ne fac să ne gândim mai mult la relația dintre părinți și adolescenți și la cât de mult contează să ne ascultăm unii pe alții.
