Uite și partea a doua! Apropie-te cu grijă… timpurile s-au schimbat, dar noi tot oameni am rămas. Să ne aducem aminte că, dacă am fi perfecți, nu am mai avea cu ce să fim umani…
AUDIO 4
INTERVIEVATĂ: Numele meu este Alina Fiman, e un nume german, soțul meu a fost de origine germană. El nu mai există și am păstrat cu drag acest nume. Numele de fată absolventă a Coșbucului era de Alina Marcu. Și trebuie să mai spun că, în ultimele clase de liceu, tatăl meu, Traian Marcu, excepțional profesor de română, a fost profesorul de română a acestei clase.
Absolut toata lumea și-l amintește cu drag, pentru că era un om îndrăgostit de predarea limbii române. Avea un dar extraordinar – nu se ținea de programă, trântea catalogul și spunea: „Câteva săptămâni, Eminescu!” Urma o bucurie extraordinară vizavi de predarea lui. Am ținut să menționez faptul că a fost profesorul acestei școli. În arhivă, apare pe tabloul nostru de absolvire. Traian Marcu, profesor de română, excepțional om. Întotdeauna, colegii mă întrebau: „Știi cumva ce ne dă la teză?” Era de o discreție extraordinară. Niciodată, n-am știut subiectele și nici când vin extemporalele și nici când vine subiectul tezei.
Da… erau profesori excepționali! Nu știu astăzi cum sunt, dacă sunteți mulțumiți de ei, dar pe vremea aceea erau niște oameni foarte dăruiți.
OANA: Descrieți-ne prieteniile din liceu.
INTERVIEVATĂ: Este un lucru pe care îl invidiază toată lumea. Aici în sală aceasta, suntem cam zece prieteni care încă ne vedem tot timpul după atâția ani de zile. Avem fotografii de când eram colegi din clasa întâia. Zece dintre noi, pe care îi vezi aici, suntem colegi din clasa întâia. Am rămas mai mult decât prieteni, am rămas ca frații, ne știm secretele, știm cât de leneși suntem, ne știm iubirile, copiii, căsătoriile. Este un lucru unic să fim împreună după atâția ani.
OANA: Ce frumos!
INTERVIEVATĂ: Foarte frumos!
OANA: Cum arătau pauzele, erau diferite față de acum?
INTERVIEVATĂ: Ce să spun? Am fost o clasă de fete cu trei băieți, treizeci cu trei băieți. Dar tare șmechere eram și supărăm câteodată foarte tare profesorii. Pauzele erau o bucurie foarte mare și trebuie să spun că am trăit la un moment dat eclipsa de soare. Eram în clasa a 11-a și a fost circ extraordinar. În pauză, cu sticlele făcute cu fum, ne-am vopsit toți pe păr și pe față. Când au intrat profesorii, eram negri ca funinginea. Foarte frumoasă – școala și pauzele – minunate, neschimbate sandwich-urile. Erau vremuri foarte grele: pâine cu untură, eventual puțină ceapă pusă peste, deci pauzele erau o mare bucurie și distracție.
OANA: Ați purtat uniformă? Cum arăta?
INTERVIEVATĂ: Am purtat uniformă bleumarin cu guler alb, acesta era spălat foarte des. N-am suferit că aveam uniforma, era un lucru obișnuit pentru toate liceele din Cluj.
OANA: Sunteți din Cluj? Ați trăit în Cluj toată viața?
INTERVIEVATĂ: Am trăit în Cluj, doar refugiul l-am trăit altundeva, pentru că toată generația este născută în ’44. Pe atunci, familiile noastre, tatăl meu, care era profesor de liceu, toți, au fost mutați în Sibiu. Era refugiul clujenilor Sibiul și, în ’45, când s-a terminat războiul, universitatea, profesorii, toți, ne-am întors la Cluj. Eu aveam deja un an și de atunci am stat în Cluj.
OANA: Regretați că nu ați spus un anume ceva unui profesor / coleg? Un gând…
INTERVIEVATĂ: Da, aș fi vrut învățătoarei noastre să îi spun că a fost atât de severă cu noi la matematică. Ne lua de păr și ne dădea cu fruntea de tablă când nu știam; pe vremea aceea, copiii puteau fi bătuți. Din cauza acestei comportări a doamnei, aproape 70% am urmat umanul. Eram absolut terifiați de aritmetică și de matematică și aș fi vrut să-i spun că, din cauza ei, majoritatea dintre noi am ajuns profesori de engleză, de franceză sau de română, urmând partea umană.
OANA: O intrebare mai am: ce profesie ați alege dacă v-ați putea schimba meseria?
INTERVIEVATĂ: N-aș vrea să mi-o schimb. Am urmat profesia părintelui meu, am fost cadru didactic la Facultatea de Litere, mi-am iubit extraordinar de mult meseria și studenții. Primesc și acum de ziua mea și de Anul Nou sute de gânduri de ale studenților mei, nu numai din România, din toată lumea. N-aș fi vrut să am altă meserie de când am intrat la facultate. M-am și pensionat la facultatea din Cluj.
AUDIO 5
OANA: Ați avut pe atunci revista școlii?
INTERVIEVAT: Pe atunci, era o gazetă, dar nu a școlii, ci din afară.
OANA: Ce cluburi școlare aveați?
INTERVIEVAT: Nu am prea avut o viața socială, ca să zic așa, în liceu. Dar, pe lângă, se practicau ceaiurile cu supravegherea părinților. Și făceam foarte mult sport, însă în afara școlii.
OANA: Dar cum arăta ora de sport în cadrul școlii?
INTERVIEVAT: Arată destul de ciudat, pentru că eram singurul băiat între o mie de fete și nu erau odorizante ca în ziua de astăzi. Eram plini de voioșie și alte elemente chimice printre atâtea fete aproape dezbracate. 🙂
OANA: Ce sporturi se practicau pe atunci?
INTERVIEVAT: Noi, băieții, jucam baschet, întrucât, cu un Nokia, adoram America și, astfel, baschetul. Era, de asemenea, clubul sportiv școlar foarte bun, mai era Universitate care avea club de juniori, era și canotaj și înot și alte ciudățenii. Da… profesoara noastră de sport a fost olimpică la canotaj și, așa, a organizat un mic concurs de canotaj. Cu toții am participat și ne-am întărit mușchii, fete și băieți. Era un lac de acumulare mic pe Someș lângă stadion, acolo s-a făcut canotaj în Cluj. Ne duceam la competiții pe lacul de la Sict.
OANA: Ați menționat ceaiurile de amiază. De aceea, vreau să vă întreb: cum se desfășura balul bobocilor și banchetul?
INTERVIEVAT: Da, la terminare aveam, dar, în rest, nu aveam, nu prea erau. Da, la banchetul de final, mai mult fetele erau ocupate. Mergeau pe malul Someșului și adunau flori. Pe atunci, erau doar câmpii de maci. Își făceau coronițe și se ocupau de toaletă.
Nu trebuie să uiți că aceasta a fost acum șaizeci de ani. Era alt regim politic și alte concepții despre educația tineretului. Era mai bine, adică ușor mai restrictiv și credeai că cineva te supraveghează. Acum, ador tineretul, dar am observat că a cam luat-o razna cu „R mic”. Nu știu dacă este sănătos să fie atât de distribuiți și să fie robul telefonului mobil. Dar astea sunt vremurile și le acceptăm.
Despre marșurile în cinstea lui Ceaușescu… nu puteam pleca din Cluj, că se făceau probe pe stadion și bineînțeles că trebuia să fim acolo de la șase dimineața la nouă seara. Oarecum, eram fixați acolo. Desigur că ne amuzam foarte mult, dar erau chestiuni fără semnificație, adică defilam de la Continental până te miri unde. Tribuna era în fața Teatrului Național și fetele erau în rochițe scurte și cu coronițe de crizanteme. Mă rog, asta era, dar ne distram foarte tare și înainte, și după.
Aveam o viață veselă și plină de imaginație. Făceam și noi tot felul de trăznăi, dar nu în cadrul școlii, ci în afară.
AUDIO 6
OANA: Cum arăta biblioteca școlii?
INTERVIEVATĂ: Aveam o bibliotecă, mergeam și căutam pentru domnul Marcu la literatura română și la limba franceză. Uneori, când nu aveam, cumpăram cartea. Știu că vânzătoarele de la librării primeau ciocolată doar ca să ne pună unele cărți deoparte, deci aveam și acasă bibliotecă. Dar mergeam și la bibliotecă, erau bibliotecare amabile, drăguțe.
OANA: Vă este dor de metodele de scris sau de materialele didactice de pe atunci sau ați dori să fi avut posibilitatea să le fi folosit pe cele din ziua de astăzi?
INTERVIEVATĂ: Eu mă simt bine citind, scriind după cartea cu care am fost obișnuită, dar cu tehnica nu mă pricep, nici nu vreau să mă pricep ca să nu devin dependentă. Îi văd pe nepoții mei care sunt dependenți, nu mai caută nimic, ci totul îl găsesc de-a gata. Până și când trimit o felicitare, o iau de-a gata de pe internet. Însă eu personal mă bucur pentru generația asta. Până la urmă, fiecare generație își trăiește viața după cum are condiții, dar eu personal mă bucur de ea, dar și de timpurile mele.
OANA: Cum arăta o ora de curs?
INTERVIEVATĂ: În primul rând, noi eram copii foarte cuminți. Cu minți și în sensul că aveam minte, dar cuminți și în sensul că respectam regulile, noi așa am fost învățați. Nouă niciodată nu ni s-a spus: „Vai, ce stresați!” Din contră: „Cu cât învățați mai mult, cu cât citiți mai mult, cu atât veți ajunge mai bine în viață!” O ora funcționa după regulile pedagogice, profesorul făcea prezența și, totdeauna, se scria prezența. Asta îi obliga oarecum pe toți elevii să vină și, fiind la școală, elevii aceia erau obligați să asculte materia. Dacă stăteai acasă, nu învățai nimic. Pe urmă, era controlul temelor și predarea. Cam așa era, tipul clasic, în acele vremuri. Dar poate că noile metode ajută la dezvoltarea elevului mai bine, deoarece lasă elevul să gândească singur.
OANA: Ne puteți descrie cum arăta cultura meditațiilor pe atunci?
INTERVIEVATĂ: În perioada aceea, eu nu cunosc colege care să fi luat meditații, eu nu știu, nu se lua meditații. Examenele erau grele și la mai toate facultățile erau mai mulți pe un loc, dar nu se făceau meditații, pentru că erai obligat să vii la școală și să înveți. Erau trimestre și, dacă pe primul nu-l treceai, trebuia să înveți și să tragi tare în al doilea și al treilea ca să scapi de repetenție. În tot cazul, nu știu ce să spun despre meditații, eu am doi copii mari, dintre care unul a fost șef de promoție. Nici ei nu au luat meditații vreodată, dar le-a plăcut să învețe, acum, depinde și de gena copilului și dacă-i place ceea ce face. Câteodată, le spuneam: „Mai opriți-vă din învățat, nu vreau sa fiți primii!” Ei au fost și olimpici pe țară, iar, mai apoi, au intrat unde au vrut. Acum, sunt profesori universitari aici, la Babeș și la UMF, dar nu au luat meditații. Pe vremea lor, copiii luau meditații. Dar, acum, nu cred că mai reușești fără să primești meditații. Există și mentalitatea profesorilor din ziua de astăzi, care consideră că este mai bine să fie prietenul elevului și, astfel, elevul învață din respect și nu pentru că este pus.
AUDIO 7
INTERVIEVATĂ: Azi, ne facem poze, noi nu mai avem cărți cu amintiri, noi ne facem poze, dar tot le avem pe cele din trecut. Voi aveți poze, dar noi avem caiete de amintiri. Fiecare colegă și-a dat câte o poză și și-a scris o amintire. Și, acum, mai răsfoiesc, la șaizeci de ani de la terminarea liceului…
OANA: …erați foarte uniți.
INTERVIEVATĂ: Da, foarte. Aici, în această sală, suntem vreo șase persoane, colege din clasa întâi. Am și rămas prieteni și ne întâlnim săptămânal…. foarte mulți am ales cariera profesorală.
OANA: Cum v-au influențat profesorii în acest sens?
INTERVIEVATĂ: Ne-au dat un exemplu bun. Am avut ca exemplu profesorul de limbă franceză și încă foarte mulți. Și doamna Pascu și eu și Alina Fiman am urmat această carieră și am fost profesori. Eu mi-am terminat cariera profesorală vizavi, la Șincai, aici în vecinătate. Marian a predat aici, la Coșbuc. Așa ani frumoși de care ne aducem aminte și vă dorim ca și voi să fiți la fel de uniți ca și noi și să vă aduceți aminte cu bucurie de acești cei mai frumoși ani, cei mai frumoși. Nu vă dați seama acuma, din cauza efortului intelectual pe care îl faceți, dar, mai apoi, veți vedea… în memorie. Doamne, și cate prostii am mai făcut!
Elevilor mei de la Șincai le-am spus în ultima oră de dirigenție, printre multe altele, le-am urat un drum plin de obstacole… s-a făcut liniște în clasă:
- Dar, doamna dirigintă, cum puteți să ne urati așa ceva ?
- Păi, cum? Vreți să vă urez un drum lin, fără nicio problema, plictisitor, unde să nu aveți unde să vă dovediți calitățile? Doar trecând peste obstacole poți să arăți că ești om și că birui obstacolele.
Și, atunci, au răsuflat ușurați, au înțeles mesajul și ne-am despărțit… Numai bine! Să treceți peste toate obstacolele!
Ani de liceu / Cu emoții la română / Scumpii ani de liceu / Când la mate dai de greu / Ani de liceu / Când ții soarele în mână / Și te crezi legendar, Prometeu…
