Și am avut neglijența să mă plimb prin Târgul de Crăciun; să citesc Poveste de Crăciun de Charles Dickens; să-mi doresc și eu să fiu bântuită, măcar pentru o zi. Și poate am fost și eu bântuită mai mult decât o zi și poate a fost mai bine așa.
Însă există trei tipuri de fantome.
Fantomele trecutului. Fantomele ce nu vor să mă bântuie. Acei oameni ce îi vizitasem an de an, mai ales de Crăciun, măcar de Crăciun. Acei oameni cărora nu le-a fost dat să fie alături de mine în ultimii ani, care m-au învățat ce înseamnă moartea pentru cei rămași în urmă: să-ți dorești un semn, să cauți un semn, să înnebunești așteptând un semn că, poate-poate, cumva, printr-o minune, se mai află acolo, lângă tine, și de acest Crăciun. Toți se întreabă ce vine după ce mori, dar nimeni nu stă și se uită ce se întâmplă cu cei încă vii după o moarte. Așa că, an de an, în acea zi specială, singura zi în care îi vizităm și vedem cu adevărat pe cei dragi, așteptăm și nu știm dacă mai vrem să se termine această așteptare. Căci, din cruzime absolută, trecutul doar acum nu vrea să ne bântuie. Dar semne ne-au fost lăsate prea multe cu prea puțin timp în urmă și nu pot să nu plâng zâmbind.
Fantomele prezentului. Fantomele de care nu vreau să fiu bântuită. În fiecare seară, văd luminile agățate deasupra străzii, deasupra orașului. Văd luminile cu care sunt decorate diferite balcoane și singurul lucru la care mă pot gândi este electricitatea folosită în exces, fără rost, fără folos adevărat. Căci cu ce ne ajută aceste lumini, atâtea lumini? Chiar de mi-aș dori să pot vedea din nou în ele, ca atunci când eram copil, frânturi de stele, praf de zâne și bucurii. În fiecare seară, îmi apare câte o nouă postare pe feed despre diverse acțiuni caritabile desăvârșite cu ocazia Crăciunului. Iar singurul lucru la care mă pot gândi este faptul că, prin acestea, sunt tratate doar simptomele, nu și cauza; chiar de mi-aș dori să pot vedea din nou în ele, ca atunci când eram copil, frânturi de stele, praf de zâne și bucurii. Dar lumina atotvisătoare din ochii tăi licurind poate este destul încât să le justifice pe toate-toate, an de an.
Fantomele viitorului. Fantomele ce nu îndrăznesc să fie fantome, oricât mi-aș dori. Oamenii ce mă înconjoară și, an de an, împodobesc bradul cu săptămâni bune înainte de sărbătoarea propriu-zisă și, tot an de an, se miră că eu îl împodobesc doar de Ajun (iar de ar fi fost după mine – nici atunci). Omul ce mi-a dăruit cândva, de mult, un mic tablouaș cu motive de Crăciun pictate pe el de care nu m-am îndurat să mă despart nici atunci, nici acum, niciodată și care tablouaș doarme liniștit, pe tot parcursul anului, pe parcursul tuturor anilor, lângă mine, pe dulapul de lângă patul meu. Omul ce tot încearcă să mă convingă să mă mai plimb încă o dată, ultima dată, alături de el prin Târgul de Crăciun, odată când se va stinge soarele și se vor aprinde blestematele lumini. Și mi-am promis și mie însămi, nu doar acestui om, că mă voi duce de bună voie și mă voi lăsa luminată.
Și poate nu simt ce ar dori alții în această perioadă a anului. Dar este bine, este chiar mai mult decât bine, întrucât zâmbetul îmi este antrenat, firea n-are de ales decât să fie vioaie, atât de vioaie încât lumea se oprește și mă întreabă Oana, de unde naiba atâta bucurie?, iar vorbele îmi sunt chiar mai calculate decât de obicei. Nimeni nu trebuie să-și dea seama, iar nimeni nu va realiza, deoarece sunt convinsă că eu sunt singura care poate simți ca mine. Și poate masca mea este fantoma fericirii pe care am avut-o odată și pe care nu mi-o amintesc. Și poate chiar eu sunt acea fantomă a fericirii pe care tu mi-ai dăruit-o și pe care nu o recunosc. Deci, poate există, de fapt, patru tipuri de fantome. Iar simpla existență a acestor patru a ajuns să mă bântuie, întocmai dorinței mele formulate prost. Dar eu am fost cea care a vrut să fie bântuită, iar, acum, am alături de cine să-mi petrec și această viață. În Poveste de Crăciun, protagonistul doar după ce este bântuit își dă seama că nu dorește să fie fantomă. Dar eu nu sunt el şi îmi doresc. Însă am adormit și deja a trecut Crăciunul. Am uitat să sting luminițele.
