Auzi acel zbârnâit iritant care-ți pătrunde până în măduva oaselor, dar care te face totuși să te trezești. Apuci telefonul de lângă pat și vezi că e ora 6:50. De câteva zile te-ai obișuit să te trezești cu 10 minute mai devreme, ca să te poți uita liniștit pe social media (și asta numai pentru că te tot bătea mama la cap că întârzii la școală). Oricum, până la urmă e mai important să afli ce cuplu de la Hollywood tocmai s-a despărțit decât să dormi câteva minute în plus, nu?
În autobuz, până ajungi la școală, stai cu ochii lipiți de telefon. Telefonul e fereastra ta spre exterior, oaza ta de liniște, singurul lucru în compania căruia te simți pur și simplu fericit. Nu îți poți închipui viața fără el.
Intri pe Instagram ca să vezi câte like-uri ai primit la ultima poză pe care ai postat-o. 50… Doar 50? De ce? E un selfie aparent perfect, făcut dintr-un unghi bun și cu lumină potrivită, completat de un zâmbet larg și frumos. Nu contează că, în ziua aceea, te certaseși cu cel mai bun prieten și că te simțeai neputincios, de parcă te-ai fi aflat pe fundul celui mai adânc abis. Important e că zâmbetul, deși forțat, ascunde asta.
La școală, plictiseala te macină pe dinăuntru și secundele îți par secole. În pauze nu vorbești cu nimeni; stai deoparte, captivat de ecranul cald din fața ta. De ce să vorbești când ai telefon? Ca să vorbești trebuie să-ți pui mintea la contribuție, să te gândești pe loc la zeci de replici, și pentru ce? E prea obositor. Cu telefonul e totul mai simplu; ai o lume întreagă la picioare, o lume unde ești suveranul absolut. Și totuși, cu cât tastezi mai mult și mai repede, cu atât simți parcă o ruptură mai adâncă înăuntrul tău. Și niște lanțuri solide, dar invizibile, ce te țin captiv în singurătate.
Deodată, auzi câteva strigăte intense, apoi mai multe șoapte repetate. Ridici privirea și vezi o fată pe acoperișul școlii, ținându-se cu mâinile de zid și apropiindu-se încet, dar sigur, de margine, spre gol. O recunoști imediat: e protagonista unor poze crude care au făcut senzație în școală, și pe internet, acum câteva săptămâni. Ții minte cât ai râs cu prietenii tăi și ce lucruri ați spus despre ea. Lucruri dureoase, crude, dar adevărate, îți spui ca să faci să dispară sentimentul de vinovăție.
Toată lumea își scoate telefoanele, orientează camera spre fațada clădirii, unde fata stă nemișcată, și începe să filmeze. Vrei și tu să faci la fel, dar ți-e descărcat telefonul. Păcat. Întorci spatele mulțimii și părăsești școala, nu înainte de a auzi niște țipete asurzitoare, de uimire sau poate de șoc. Sentimentul de vinovăție a dispărut de mult.
În timp ce mergi pe stradă, observi un grup de oameni, toți cu ochii în telefoane, împânzind strada și îndreptându-se spre necunoscut. Dar ei trebuie să știe unde se duc, nu? Nu poți merge undeva dacă nu ști iîncotro te îndrepți. Iei o decizie de moment și li te alături, scoțându-ți telefonul ca să fii în rând cu toată lumea. E o liniște mormântală, nu se aude niciun murmur, ceea ce îți convine de minune. Se vorbește prea mult în ziua de azi, oricum.
Pe măsură ce înaintezi, observi cum grupul se rărește treptat. Poate ați ajuns la destinație. Pentru prima dată după câteva zile, zâmbești cu adevărat. Nici nu-ți dai seama când aluneci și cazi în prăpastie, la fel ca ceilalți oameni prea ocupați să trăiască într-o realitate virtuală.
Poți crede că povestea de mai sus doar asta este, o poveste fără sâmbure de adevăr, menită să ne sperie. Dar te-ai minți pe tine însuți. Suntem pe drumul de a deveni ca oamenii din poveste, și orice schimbare depinde de tine, de fiecare în parte.
Ce te costă să lași telefonul puțin deoparte și să vorbești cu oamenii din jurul tău? Poate te gândești, ce rost are? Pentru început, ai putea evita căderea în prăpastie.
Este pasionată de artă și încearcă să se descopere pe sine înconjurându-se de vise, speranțe și iluzii.