Naveta…dacă nu știi ce înseamnă, ești foarte norocos și sunt foarte invidioasă pe tine. Dacă nu știi cum e să ajungi primul la școală, chiar și înaintea femeilor de serviciu, să găsești școală complet goală și singurele discuții pe care le ai cu cineva, sunt discuțiile cu domnul portar despre cât de bine era pe vremea lui „Ceașcă”, înseamnă că duci o viață foarte bună.
M-am gândit să vorbesc puțin despre viața mea de navetistă veritabilă, în speranța că-i voi mai găsi și pe alții care îmi împart experiențele. Ca să înțelegeți mai bine despre ce presupune viața de navetist, o să fac o mică prezentare istorică a vieții mele de om care stă în afara orașului.
Acum 7 ani când m-am mutat din oraș, totul era bine și frumos. Tocmai terminasem clasa a 2-a și mă gândeam cât de bine este că stau, în sfârșit, la casă, o să am câine, pisică, o să merg la școală împreună cu prietena mea cea mai bună, care era, evident, și vecina mea și totul va fi la fel ca în serialele americane de pe Disney. Vom dormi săptămânal una la cealaltă, mama ne va servi în fiecare dimineață la micul dejun bacon și suc de portocale și ne vom plimba împreună câinii, zâmbind convingător la cameră.
Ei bine, până prin clasa a 6-a, a fost. Părinții mă duceau și mă aduceau de la școală, mă întâlneam zilnic cu prietena mea și aveam un câine și două pisici. De atunci, puțin câte puțin, lucrurile au început să degenereze. Tania, vecina mea, a intrat la liceu, iar eu, în clasa a 7-a fiind, am devenit dintr-o dată destul de capabilă să merg și cu autobuzul. Nefericit an!
Mersul cu autobuzul mi-a permis să văd ce înseamnă să ajungi la ora 7 la școală, în timp ce colegii mei ajungeau pe 7:55 și să interacționez tot mai des cu femeile de serviciu veșnic nemulțumite.
Cea mai importantă realizare a fost, însă, împrietenirea cu domnul portar, care după câteva zile îmi spunea deja pe nume. O realizare care îmi venea extrem de utilă mai târziu, în liceu, când voiam să ies din școală.
Este momentul să le adresez navetiștilor o întrebare extrem de serioasă. Cât de bine vă simțeați atunci când erați dat drept exemplu pozitiv și ridicat în slăvi de profesori atunci când un coleg de-al vostru întârzia? Cum vă aranjați mai bine în scaun și zâmbeați superior, pe sub mustață, dând din cap aprobator? Acelea erau momentele noastre de glorie, când te simțeai mândru că ești navetist, acel „Tu stai lângă școală și întârzii și Ionel, care nici nu stă în oraș, a ajuns primul.” Aceea este fericirea pură la noi, navetiștii.
Lucrurile aveau însă să se complice rău de tot când școala noastră a intrat în renovare, așa că, clasele veneau în două schimburi.
Aveam autobuz la 8 dimineața sau la 16 și eu trebuia, două zile pe săptămână, să fiu la școală pe ora 13, ceea ce nu se potrivea nicicum. Părinții lucrau și nu aveam posibilitatea legală să fac încă școala de șoferi.
Aveam, totuși, opțiunea să iau permisul la 16 ani, dar asta înseamnă să îmi iau o mașinuță Aixam, dacă nu știi ce e aia, te rog să cauți și vei înțelege de ce am abandonat ideea. Și atunci a apărut marea problemă: Cum să ajung la școală? Tania, de care v-am povestit, mergea la serviciu pe ora 9, așa că nu aveam nicio șansă să merg cu ea.
Singura mea soluție era autostopul sau „ia-mă, nene”, cum mai este cunoscut. Dacă nici asta nu știi ce este, te-aș ruga să te oprești din citit pentru că, evident, nu ești demn de problemele mele existențiale de navetist.
Aici, la capitolul autostop, am multe de povestit. Ca să vă răspund din start la întrebare, da, este și periculos și da, mă expuneam la multe pericole, dar era singura soluție să ajung la școală. Puteam și să renunț, desigur, dar parcă ceva din înăuntrul meu nu mă lăsa, la școală. Plus că tocmai voiau să dea cei de la Minister o lege prin care 12 ani de școală erau obligatorii, așa că era și mai inconvenabil pentru mine.
Dar haideți să vă povestesc puțin despre oamenii cu care m-am urcat în mașină. Eu i-am împărțit în două categorii: vorbăreții și cei tăcuți.
Sinceră să fiu, nu știu să spun care sunt mai buni. Cu vorbăreții, vei afla întotdeauna tot istoricul familiei, unde se duc, ce au mâncat azi dimineață și de ce o duce România atât de rău, toate într-un drum de 20 de minute. Cu tăcuții, vei spera, din minut în minut, să se întâmple ceva, să le sune telefonul, să se plângă de vreme, să te întrebe în ce clasă ești, orice, numai să nu mai tacă.
Pe lângă aceste două mari categorii, mai erau și subcategoriile: familiile, alături de care mă simțeam un adevărat intrus, asistând la discuții despre mătușa Maricica și unchiul Vasile, tinerii, cu care ajungeam în 10 minute, în loc de 20 și care aveau, bineînțeles, muzica rap dată la maxim în difuzoare. Ar mai fi și cuplurile de bătrânei, care mă duceau chiar până în fața școlii, indignații, cei care se plângeau de drum, vreme, sistem educațional, plăcuțe de frână și prețul pâinii și nu în ultimul rând, lăudăroșii, care după ce se lăudau cu Range Rover-ul lor, îți găseau un loc de muncă, mașină mai ieftină adusă din Germania și un iPhone ultimul model la 1000 de lei blocat pe Anglia, pentru că, după cum se știe, „au ei un prieten”.
Navetiștilor, sper că v-ați regăsit aici, iar celor care nu au știut ce înseamnă naveta sau autostopul, nu am să le spun nimic, în afară de faptul că vă doresc să vă întâlniți doar cu persoane vorbărețe, indignate și lăudăroase, toate, în același timp.
Se consideră o persoană empatică, deschisă și extrovertită. În timpul liber ascultă muzică, citește și se uită la filme. Este de părere că, dacă avem încredere în noi, putem realiza ceea ce ne dorim.