Doamnelor şi domnilor, dragi cititori, vă salut!
Voi deschide rubrica de editoriale cu o idee pe care am avut-o de mai mulţi ani şi pe care cred că o ştie toată lumea:
„ Elevii nu-şi dau (tot) interesul pentru şcoală; fac orice altceva…”, probabil ştiţi continuarea poveştii.
Să fi fost, oare, mereu aşa sau acest fapt este un rezultat al lumii contemporane?
Pentru a răspunde la această întrebare, ce vizează elevul român şi şcoala românească, din perspectiva elevului, am recitit Romanul Adolescentului Miop, de Mircea Eliade,un volum reprezentativ, cred eu, pentru această dezbatere.
Aşadar, să începem!
Câţi dintre voi, dragi cititori, aţi simţit acea frică de neuitat atunci când eraţi scoşi la răspuns şi habar n-aveaţi de ceea ce trebuia să ziceţi/scrieţi?
Matematica, o materie care, indiferend de epoca în care a fost predată la şcoală, a pus şi pune în continuare pe jar elevii, l-a înspăimântat pe bietul miop mediocru (în rezultate şcolare). Scos la tablă de Vanciu, profesorul său, şi întrebat din trigonometrie, se preface imbecil şi face tot ce poate pentru a scăpa din încurcătură, însă Vanciu nu-l crede şi-i semnează un foarte frumos „Insuficient” în carnet.
Mi se pare că am mai văzut undeva o astfel de scenă…
Până la urmă, rămâne corigent la matematică din pură voinţă (mai bine zis din lipsă de voinţă), după cum chiar el spune:
„ Am rămas corigent la matematică pentru că nu am vrut; sau, mai exact, nu am promovat pentru că nu am vrut.
Nu mi-e ruşine. Ştiam de mult că sunt cu desăvârşire lipsit de voinţă. Numai inocenţii mei colegi mă pot socoti un băiat voluntar, pentru că citesc până noaptea târziu cărţi de ştiinţă.
Eu le-am spus că mie îmi place să citesc, nu-mi impun asta.”
Prin urmare, îl interesa altceva. Citea, scria, îşi ocupa timpul cu ceea ce îi plăcea.
Din nou, această tendinţă nu ţine cont de epocă, ci mai degrabă de natura umană. De la un punct, omul începe să-şi definească identitatea, să-şi aleagă o cale, să-şi dezvolte anumite aptitudini. Pe scurt, alege ceva şi ignoră altceva, că doar nu le poate şti pe toate şi nu i se poate cere asta.
Revenind, corigenţa nu e luată în serios, elevii ghinionişti sunt trecuţi din milă, dar aceştia continuă să se ocupe cu activităţile lor extracurriculare.
Un alt exemplu.
Unul din colegii personajului-narator, Mălureanu Marcu, era acel tip de elev total dezinteresat de şcoală, care citea mereu romane pe sub bancă:
„ O dată l-a prins Noisil citind în timpul orei. Explica fazele Războiului de o sută de ani şi se plimba de la un capăt al altul al clasei. Îl zăreşte pe Marcu citind cu patimă volumul I din Roşu şi Negru, pe care i-l împrumutasem eu.
Fără veste, îi pune mâna pe umăr:
– Nu se face lectură la ora de istorie! Ştii ce-am spus până acum?
Marcu nu ştia nimic şi Noisil îl elimină (exmatriculă-n.r.) pe trei zile.
[…] Când a venit Marcu la şcoală, ne-a mărturisit că cei de acasă n-au aflat nimic, pentru că el pleca dimineaţa cu ghiozdanul şi citea romane în Cişmigiu.
– Să-i dea Dumnezeu sănătate lui Noisil, că numai datorită lui am putut sfârşi Les Miserables! ne spuse la întoarcere.”
Dacă schimbăm cartea cu telefonul( smartphone-ul, tableta etc), adăugăm Internet, jocuri, e-book-uri şi puţin tupeu, ecuaţia va da echivalentul elevului zilelor noastre.
La acel liceu se chiulea deseori, pofta de ironizare a profesorilor era ceva la ordinea zilei, ba chiar elevii au jucat o piesă de teatru: „ Un liceu model”- creaţie proprie a unui coleg de-al lor, Fănică- în care ilustrau, comic, obiceiurile fiecărui profesor, fără excepţii.
Bacalaureatul, considerat stupid atât înainte, cât şi după ce l-au dat, se compunea din şapte probe: limba română, istorie, geografie, fizică, chimie, limba franceză, biologie („naturale”). Protagonistul l-a trecut cu media şase.
Toate acestea s-au petrecut în Bucureştiul anilor ’20, la liceul care poartă numele celui ce a pus baza sistemului românesc de învăţământ, Spiru Haret. Un sistem eminamente teoretic, care nu s-a schimbat profund de la înfiinţarea sa şi în care interacţiunea elev-profesor nu tinde să fie întotdeauna practică, productivă.
Generaţia lui Mircea Eliade a fost una din cele mai remarcabile din istoria modernă a României. Marea majoritate a acestor tineri nu au fost premianţi, şi-au folosit timpul pentru a se dezvolta, ajungând în cele din urmă mari personalităţi, eclipsându-i pe cei care, în catalog, îi depăşeau.
Nu vreau să se înţeleagă greşit, este bine să înveţi cât mai mult, dar este şi mai bine să înveţi să-ţi foloseşti cunoştinţele, respectiv să te axezi pe un domeniu care te pasionează şi în care să excelezi. Toceala este, pe termen mediu şi lung, o pierdere de vreme.
În încheiere, aş pleda pentru o mai mare apropiere între elevi şi profesori, una din care să decurgă mai multă înţelegere şi respect reciproc, fiindcă, cel puţin la noi, modelul personal a fost şi este cel mai bun mod de a-i ajuta pe ceilalţi ( a se vedea nuvela „Popa Tanda”, de Ioan Slavici, cea mai reprezentativă pildă despre abordarea românului) .
Vă mulţumesc pentru atenţie!
Şerban Precup, 12 B
Absolvent promoția 2016. Actual student la Universiatea din Heidelerg. Pasionat de istorie. Contribuitor.