Este cunoscut faptul că sistemul educativ din România are câteva lacune, ca să fim indulgenți. De altfel, ca acesta să poată fi îmbunătățit, la un moment dat, până la standarde europene, este necesară munca “în echipă” a trei părți: elevul, profesorul și părintele. Dacă cel puțin una din aceste părți nu cooperează, rezultatul nu va fi potrivit așteptărilor.
Așadar am decis să-i iau un interviu tatălui meu, să-l întreb ce părere are el despre actualul sistem de învățământ și cum diferă față de cel de “pe vremea lui”, printre altele.
Ce așteptări ai avut, ca părinte, de la învățământul preuniversitar românesc?
Înainte să știu cum este sistemul din ziua de azi, mă așteptam ca acesta să pregătească elevii mai mult pentru viață, nu doar pentru viitoarea profesie.
Școala ar trebui să dezvolte o gândire logică, nu abilitățile de a memora și de a învăța pe de rost. De asemenea, elevului ar trebui să-i fie prezentată aplicabilitatea practică a ceea ce învață, ca să înțeleagă de ce sunt importante noțiunile respective.
Per ansamblu, crezi că sistemul de azi s-a schimbat față de cel din perioada comunistă? În bine sau în rău?
S-a schimbat, clar. Eu cred că atât în bine, cât și în rău.
Anumite aspecte pozitive din prezent sunt accesul mult mai rapid la informație, față de comunism. Dar odată cu asta, copiii trebuie să aibă mai mult discernământ pentru a selecta informațiile importante.
De asemenea, cred că modurile în care elevii se pot dezvolta, pe plan personal, s-au îmbunătățit, prin faptul că nu mai există cenzura absurdă asupra părerilor proprii și prin accesul larg la alte culturi și civilizații.
Cu toate astea, școala românească a regresat din alte puncte de vedere. Spre exemplu, azi este cultivat excesiv individualismul și competiția între colegi. Majoritatea vor să fie pe primul loc cu orice preț, fără să formeze prietenii în colectivul din care fac parte.
În plus, odată cu creșterea libertății elevilor, a scăzut nivelul de disciplină și respectul față de reguli și de școală ca instituție, atât din partea părinților, cât și a elevilor.
Mentalitatea multor persoane care desconsideră școala coincide cu expresia “Și cu bac, și fără bac, tot șofer de tir mă fac”.
Care crezi că sunt avantajele școlii românești față de școlile din străinătate?
Un avantaj ar fi programa care, chiar dacă e mai încărcată, conduce totuși la un nivel de cunoștințe superior vârstelor asemănătoare din alte țări. În schimb în străinătate, elevii pot să sară peste o anumită clasă și să ajungă direct la următoarea, fără să o completeze pe cea precedentă.
Pe lângă asta, un “privilegiu” evident mai ales recent este schimbarea continuă a sistemului, în care se pare că nu direcția este importantă, ci viteza. În aproape fiecare an școlar se fac “reforme” legate de Evaluarea Națională sau de Bacalaureat, care însă nu duc la niciun rezultat.
Ce rol pot avea părinții în schimbarea în bine a sistemului de învățământ?
În primul rând, părinții ar trebui sa facă un “parteneriat” cu școala, nu să aștepte ca profesorii să îndeplinească întreaga educație. Scopul comun fiind educația elevului, cele două părți ar trebui să comunice deschis, iar părinții, să nu-și preseze copiii să ia, cu orice preț, premiul I.
Care e părerea ta în legătură cu conflictul părinte-profesor și cum ar putea fi acesta rezolvat?
Aceste conflicte se datorează așteptărilor exagerate ale părinților sau ale profesorilor și incapacitatea celuilalt de a o îndeplini. De exemplu, părintele susține că școala nu-i învață pe copii lucruri practice, iar școala, că părintele nu comunică îndeajuns cu copilul său.
Pentru rezolvarea acestui conflict, mai ales în favoarea elevului, datoria părintelui ar fi să respecte școala și să sugereze anumite îmbuntățiri, dar nu să le impună, în timp ce profesorul ar trebui să își propună obiective pe care să le realizeze alături de elevi.
Astfel, nu putem avea un singur răspuns corect la toate întrebările legate de educația din România. Cred că cel mai important este ca poarta de comunicare dintre elev, profesor și părinte să rămână deschisă pentru beneficiul elevului, care devine victima prinsă la mijloc în cazul unei neînțelegeri între celelalte două părți.
Este pasionată de artă și încearcă să se descopere pe sine înconjurându-se de vise, speranțe și iluzii.