Jasmina e pasionată de istorie și cinema, joacă teatru de la vărsta de 5 ani și speră că în curând va fi studentă la film.

Superstițiile și crezurile au influențat dramatic realitatea secolelor trecute. Miturile umpleau golul lăsat de lipsa cunoașterii, iar frica de ceea ce era necunoscut devenea frica întruchipării ființei mitului. Astfel s-au născut vrăjitoarele.

Originea

Vânătoarea de vrăjitoare a fost declanșată de documentul din 1484, atribuit papei Inocențiu al VIII-lea, care valorifica crezul scos din Cartea lui Moise cum că femeia care face vrăji trebuie găsită și ucisă, tocmai pentru a-i salva sufletul păcătos. Astfel se estimează un număr foarte variat intre 50.000 și 100.000 de victime care și-au găsit sfârșitul în tribunalele inchizitoriale.

În Transilvania, unde fenomenul își pierde caracterul religios, acuzații fiind judecați de o instanță laică, adevărata goană după vrăjitoare începe în timpul lui Mihai Apafi I (1632-1690), când după nenumărate sarcini pierdute a principesei Apafi, moașa e acuzată de vrăjitorie și arsă pe rug. Acuzațiile proveneau,  însă, cel mai adesea din clasele sociale de jos, “fenomenele inexplicabile” având de multe ori la bază răfuieli personale sau invidie socială, căci vrăjitoarea era adesea femeia cu un statut aparte în comunitate sau cel puțin diferită de restul lumii: moașa, văduva, femeia singură, femeia curtată, ireal de frumoasă sau tocmai cea deformată.

Identificarea vrăjitoarelor

Conform crezului popular clujean imaginea vrăjitoarei întruchipa femeia bătrână, cocoșată, cu trăsături neobișnuite sau semne precum mono-sprânceana, negi sau depigmentare pe față și trup. Cei șchiopi, cei orbi, sau supraponderali erau toți posibili vrăjitori sau vrăjitoare. Fiind vorba de magie, unele trăsături îi erau invizibile ochiului uman și puteau fi identificate doar prin observarea gesticii. Astfel când o femeie intra în biserică întorcându-și capul, gestul îi era justificat de faptul că vrăjitoarei numai așa îi puteau încăpea uriașele coarne prin ușă. Fetele puteau fi implicate în procese de la vârsta de 12 ani, în timp ce băieții puteau fi acuzați numai de la vârsta de 14 ani. Astfel o treime din cei condamnați la moarte în tribunalele clujene au fost tineri.

Cel mai adesea aceste trăsături erau căutate în păturile de jos a populației, datorită faptului că prin descântece, preziceri ale viitorului sau dezlegarea blestemelor, săracii aveau posibilitatea de a se întreține. Dar acestea nu erau singurele acuzații care puteau fi aduse vrăjitoarelor: dacă un bolnav murea fără să poată fi salvat, însemna că suferise de „morbus maleficialis”, o boală cauzată de femeia care face farmece. Când o căsnicie se destrăma, infidelitatea era doar un efect al unei vrăji. Dacă recolta era proastă, dacă ploua prea abundent sau dacă era secetă, dacă o vacă nu dădea lapte sau dacă lupii atacau stânele, vina era a unei vrăjitoare.

Procesele vrăjitoarelor

Odată aduse acuzații oficiale, orășenii porneau cu furci și torțe înspre locul unde se știa că vrăjitoarea locuiește, însoțiți fiind de un întreg pluton de soldați. Cel mai adesea drumul lor nu părăsea cetatea, majoritatea acuzaților fiind sași și maghiari, ce locuiau înăuntrul zidului de apărare. Odată ajunși femeia era încolțită și scoasă cu forța din casă.  

Acuzata urmase fie dusă în fața a doi juzi, unul regal și unul orășenesc, unde începea interogatoriul. Oamenii depuneau mărturii pe care femeia trebuia să le recunoască ca fiind adevărate. Dacă în urma acestei prime judecăți, juzii hotărau că localnica nu merita sentința capitală, iar acuzatorii recurgeau la apel, cazul ajungea ulterior la consiliul orășenesc format din 12 juzi.

    Aici interogatoriul se desfășura odată cu schingiuirea (femeia era torturată pentru a-și recunoaște identitatea de vrăjitoare și, eventual, pentru a divulga numele și altor cetățeni înțeleși cu diavolul la fel ca ea). Una dintre torturi era ceea cu apă: acuzata era așezată pe o scară înclinată așa încât capul sa-i fie mai jos decât picioarele. Cei aproape opt litrii de lichid fierbinte folosiți la o astfel de tortură erau turnați printr-un dispozitiv de fier, care îi ținea gura deschisă femeii și care permitea apei sa ajungă în stomac fără ca cea torturată să poată regurgita. În tot acest timp în camera se mai afla un doctor, care supraveghea starea acuzatei și o a doua prezență responsabilă cu notarea întregului parcurs al interogatoriului, caci intre chinuri celei torturate i se dădea șansa să-și asume vina. Tăcerea însemna mereu vinovăție după dictonul: „qui tacet, concentiret” (cine tace, aprobă).

În paralel acuzata era supusă la diferite probe pentru a-i demonstra puterile demonice. Cea mai frecventă era proba apei: femeia era dusă în lanțuri pe marginea Someșului, îi erau legate greutăți de mâini și de picioare și era aruncată în râu. Dacă femeia se scufunda în înec i se recunoștea nevinovăția, însă dacă aceasta reușea sa iasă la suprafață era acuzată că a folosit vrăjile necuratului, fiind astfel scoasa din apă și ucisă.

 

O altă probă era cea a „cântarului suprem”, greutatea femeilor fiind de obicei comparată cu cea a Bibliei. Condamnata era așezată pe un cântar, în timp ce bucăți de metal care semnificau greutatea Sfintei Scripturi erau așezate pe un altul. Dacă trupul femeii se arăta mai ușor decât greutățile, femeia era recunoscută ca fiind vrăjitoare, fiind astfel condamnată la moarte.

După aceste etape ale judecății, era așteptat verdictul juzilor. Cele mai ușoare pedepse erau loviturile de bici, amendarea sau izgonirea din oraș . Dar cel mai adesea procesele aveau ca finalitate spânzurarea, decapitarea sau arderea pe rug. Acestea aveau loc în fața Bisericii Sfântul Mihail din piața centrală a orașului, Piața Unirii de azi. Rugul era practic o grămada de lemne deasupra căruia femeia era legată de un stâlp. Dacă înainte de execuție condamnata recunoștea că este vrăjitoare, atunci era sugrumată și arsă cu lemne uscate, considerându-se ca s-a căit și nu mai e nevoie să sufere. Dar dacă aceasta refuza să se confeseze, era arsă de vie cu lemne verzi, murind în chinuri groaznice. Arderea pe rug era considerată singura șansă de a mai salva sufletele femeilor, purificându-le prin foc.

Rămășitele trupurilor erau mai apoi ridicate din cenușă și duse la marginea de atunci a orașului, unde erau agățate în fața Turnului Croitorilor atât ca demonstrație cât și ca avertisment. Astfel drumul care și azi leagă centrul fostei cetății de acest bastion (strada Kogălniceanu ) a fost numit „Aleea Vrăjitoarelor”.

Interzicerea proceselor

Abia în 1768 e interzisă goana după femeia aliată cu diavolul printr-un decret emis de împărăteasa Maria Tereza, acum cel care aducea acuzații care nu puteau fi probate fiind cel judecat și pedepsit. În Cluj-Napoca în perioada secolelor XVI și XVIII  au avut loc 88 de procese, din care cele mai multe s-au încheiat cu arderea pe rug a acuzaților.