„Aici e Paradisul?” „Nu, e mai încolo, după colț!”
Cum îți închipui paradisul? Un peisaj tropical primitiv, neatins de civilizația occidentală și de presiunile lumii moderne? Un night-in cozy la tine în apartament, bând o cană din ceaiul tău preferat: o oază de liniște și de fericire eternă? Bogăție nemărginită? Sau o societate în care toți oamenii trăiesc în egalitate, în care nu există bogat sau sărac?
Secolul al XIX-lea marchează punctul de pornire pentru utopiile care urmează să dea formă lumii în care trăim astăzi, utopii create de mari gânditori, născute din pasiune ori frustrare; utopii create pentru noi.
Descoperă povestea Florei Tristan și a lui Paul Gauguin, două suflete polar opuse în ideologie, dar unite prin aceeași suferință: revoluționari opriți de către soartă, de către boală și de către o societate egoistă, lipsită de viziune și empatie. Două victime ale propriului vis, ale propriului paradis.
Flora Tristan: socialista și feminista uitată
În 1843, Flora Tristan, o scriitoare și activistă socialistă și feministă franco-peruană, publică manifestul L’union ouvrière (Uniunea Muncitorilor), în care aceasta îmbină principiile socialiste cu cele feministe, ajungând la concluzia că singura modalitate de a emancipa proletariatul și de a eradica sărăcia, desființând clasele sociale, este de a emancipa femeia din sintagma societății profund misogine și dezumanizante a acelei vremi.
Flora Tristan își va dedica viața acestei cauze, organizând un turneu de promovare a cărții în Franța, atribuindu-și misiunea de a realiza un sindicat al tuturor muncitorilor din țară, iar apoi din lume. Va organiza întâlniri clandestine cu muncitorii din marile orașe franceze și va distribui, de cele mai multe ori pe ascuns, exemplare din Uniunea Muncitorilor, timp în care va fi urmărită de autorități și de biserică. Ajunge să fie printre cei mai mari inamici ai sistemului și moare luptând pentru cauza căreia și-a dedicat întreaga viață.
În același deceniu, în 1848, Karl Marx și Friedrich Engels publică Manifestul Partidului Comunist, eclipsând lucrarea Florei, care a fost uitată printre rândurile cărților de istorie.
Unii oameni însă sunt mai egoiști. Unora le este mai convenabil să ignore realitatea și să se refugieze la tropice, unde viața ar fi perfectă, naturală, nedistrusă de civilizația occidentală.
Paul Gauguin și arta în lumea (aproape) primitivă
Paul Gauguin, celebrul pictor postimpresionist și nepot al Florei Tristan, renunță la viața burgheză a Parisului ca agent de bursă și cade în patima artei. Criticat de familie și de apropiați, acesta pleacă de unul singur în insulele Tahiti: colegii săi de breaslă visau nebunește la realizarea unui cerc de artiști în insulele Pacificului, care să-și dedice viața artei în natura izbitor de reală a Marchizelor. Gauguin ar fi fost deci primul colonist artistic al Pacificului, viziunea sa urmând însă să fie zdrobită de boala sa cu transmitere sexuală incurabilă și de realitatea dezamăgitoare din Tahiti.
Gauguin ajunge în Tahiti în 1891 și, îmbătat de fericire și plin de speranță, se stabilește în mica așezare rurală de pe insulă. La început, se află în relație bună cu locuitorii insulei, de la coloniștii francezi stabiliți pe insulă la chinezii care dețin prăvălii și birturi și până la băștinași, ai căror cultură și viață îl fascinează profund. Marea majoritate a operelor sale realizate în această perioadă sunt tematizate în jurul vieții indigenilor, a culturii și a religiei acestora.
După Gauguin, cea mai mare capodoperă a sa este tabloul intitulat De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?. Pictorul abordează ciclul vieții dintr-o perspectivă feminină, fiecare secțiune a tabloului reprezentând o anumită etapă a vieții. Tabloul prezintă de asemenea elemente mitologice și alegorice, precum mitul biblic al Evei, elemente budiste și alte simboluri ale religiei și ale mitologiei locale.
Acesta orbește aproape complet din cauza bolii sale, însă continuă să picteze. Arta este singurul lucru care îl ține în viață, aceasta fiind paradisul său. Complicațiile fizice ale bolii sale au influențat desigur și sănătatea sa mintală; ajunge într-o depresie severă, iar factorii externi, viața în Marchize, nu îl avantajează deloc. Ajunge să fie evitat și respins de toți localnicii: proprietarii prăvăliilor nu îl mai primesc, având datorii uriașe, imposibil de plătit, iar preoții conving masele să se teamă de el și să-l evite, fiind considerat un pericol public din cauza comportamentului său ajuns incontrolabil.
*
Flora Tristan nu va afla niciodată de existența nepotului ei, Paul Gauguin, iar acesta o va cunoaște doar din poveștile auzite despre ea.
„My grandmother was a very peculiar lady… mixed up in socialism… an anarchist blue stocking who probably didn’t know how to cook”. Atitudinea lui Gauguin față de bunica sa este direct proporțională cu cea a societății, minimizând importanța acțiunilor ei revoluționare, neluând-o în serios, trecând cu vederea peste una dintre cele mai importante figuri ale feminismului și socialismului din spațiul european.
Constatăm deci, că nici Flora, nici Gauguin, nu au găsit paradisul pe care și l-au închipuit. Flora moare luptând pentru utopie, găsindu-și motivația în sclipirea din ochii ai acelor câțiva muncitori de la întruniri, entuziasmați și dornici de schimbare, iar Paul Gauguin este ucis de o boală cu transmitere sexuală, care îi paralizează ultimii ani din viață. Totuși, continuă să visese; continuă să picteze.
Paradisul de după colț
Mario Vargas Llosa cuprinde viața a două personaje polar opuse, dar unite prin aceeași suferință, aceeași frustrare, și anume incapacitatea de a-și găsi un loc sub soare, într-un roman pe care nu vrei să-l lași jos. De la modul în care autorul narează în plan paralel călătoria terestră și cea sufletească a celor două victime, până la aspectul filosofic și psihologic al textului, romanul „Paradisul de după colț” este o carte ce te scoate din rutină și te expune realității intime a doi oameni ajunși la capătul puterilor, luptându-se pentru ceva mult mai mare decât ei înșiși.
Autorul prezintă viața Florei într-un mod foarte intim, chiar intruziv: cunoaștem adevărata persoană din spatele puternicei revoluționare, urmărind călătoria ei plină de neajunsuri și de suferință atât fizică, cât și sufletească. Ne este prezentată viața ei în Peru și în Franța, parcursul ei profesional și psihologia al unui om lipsit de sine, chiar neglijent cu propria persoană.
Paul Gauguin este urmărit de către narator ca de propria conștiință, aducând la suprafață aspecte intime ale vieții sale: incapacitatea de a-și găsi paradisul interior, concepțiile legate de sexualitate, condiția artei și a artistului izolat de societatea modernă într-o lume în care se simte ca acasă, dar este perceput ca străin.
Toate acestea sunt concentrate într-un roman intens, profund, care îți oferă mai mult decât contextele și informațiile istorice ale acțiunii; îți oferă exemple personale, îți oferă perspectivă.
Unde e paradisul, domnișoară?
Acolo domnișoară, după colț!
Aici, domnișoară?
Nu domnișoară, e mai încolo, după colț!
Autor
Sunt pasionat de muzică, teatru și filosofie. Poate „obsedat” ar fi un cuvânt mai potrivit în cazul muzicii; întreaga-mi viață este în permanență acompaniată de aceasta și în rarele momente când prind un strop de liniște ajung deseori să mă gândesc – care-i următoarea piesă pe care o voi asculta?