A doua zi, Matei se trezi și se duse țintă în camera surorii lui, Andreea, care deja se trezise și se pieptăna.
În comparație cu Matei, Andreea era mult mai elegantă. Avea părul ca al lui, dar, în schimb, avea ochii căprui. Sprâncenele îi erau puțin alungite, iar nasul îi era micuț. Îi plăcea întotdeauna să se pieptene, chiar dacă, câteodată, întârzia la școală din cauza asta.
Matei, când o văzu, începu să îi povestească detaliat toată povestea, chiar dacă sora lui îl mai lua peste picior din când în când.
-Și, până la urmă, cine este doamna din fotografie? O vedetă de cinema? Întrebă Andreea încercând să nu izbucnească în râs.
-Nu, în niciun caz. Era…
Însă, dintr-o dată, ușa se deschise și intră tatăl lor:
-Ce faceți aici? Micul dejun este gata! Vă aștept de 15 minute!
-A, nimic. Doar că Andreea îmi povestea cum a căzut ieri în nas la școală, minți Matei.
-Poftim?! Cum îndrăznești? răbufni Andreea.
-Bine, gata cu cearta. Haideți la masă odată!
Așa că Matei fu nevoit să se ducă la masă. Pe masă, se aflau, ca de obicei, două farfurii cu pâine prăjită. Lângă ele, se aflau două cești mici cu ceai de mentă. Se așezară toți la masă, iar tatăl lor porni televizorul. Nu mică îi fu mirarea când văzu că pe toate canalele de știri apărură imagini cu ruinele băncii. Tot felul de persoane, de la directorul băncii până la localnicii speriați, își dădeau cu presupusul despre ce s-ar fi putut întâmpla cu o noapte înainte. Andreea rămase cu gura căscată și se uită la Matei cu o privire de gheață.
După micul dejun, Matei se schimbă de pijama și plecă pe jos spre școală. Singurele ore care îi plăceau la școală erau ora de română și cea de sport. Îi plăceau mult pauzele, deoarece aveau o curte foarte spațioasă, plină cu brazi mari și cu bănci pe margini. Clasa lui, în schimb, nu era la fel de mare. Aveau o tablă veche, plină cu zgârieturi și cu fircălituri. Băncile erau oarecum noi, iar scaunele erau incomode și mici.
O mână îl prinse de braț și-l trase cu forța în spate:
-De unde ai aflat toate astea?! îl interogă Andreea curioasă.
-Nu ți-am povestit deja? A, ba da, ți-am povestit, doar că nu ai fost atentă și erai prea ocupată să râzi, zise Matei melancolic.
-Îmi p-pare r-ră-rău, se bâlbâi Andreea părând că vrea să înghită un șobolan mort.
Bine… oftă Matei exasperat.
Așa că, vrând nevrând, Matei trebui să-i povestească încă o dată Andreei ce se întâmplase în noaptea precedentă. De data asta, însă, Andreea încetă să mai râdă și îl ascultă pe Matei cu mare atenție.
-Și, până la urmă, cine era cuplul din fotografie?
-Bărbatul n-am aflat încă cine era, însă ea este soția lui Constantin.
-Cine?
-În fine, spuse Matei puțin dezamăgit. Hai că întârziem la școală.
Ziua aceea fu liniștită, ca de obicei. Adormi în timpul orei de biologie, fără ca profesoara să-l vadă. Ridică mâna la ora de română, încercând să fie cât mai activ posibil și se strădui să înțeleagă ecuațiile inutile pe care le făcea profesoara lor de matematică, încercând să le explice o problemă foarte ușoară din punctul de vedere al lui Matei.
În pauza mare, Andreea sări, dintr-o dată, în fața lui, aproape împingandu-l pe jos.
-Ce te-a apucat? Era să fac un atac de cord.
-Îmi pare atât de rău, spuse Andreea sarcastic, încercând să-și ascundă un rânjet. Spune-mi cine este Constantin, ce treabă are în toată chestiunea asta și te voi lăsa să-ți vezi de viața ta plictisitoare în continuare.
-Bine, îți… Stai puțin! Ce-ai spus despre mine?
-Eu despre tine? Nu am spus nimic.
-În regulă… el este fostul șef al poliției, credeam că toată lumea știe asta! Bine, trebuia să-mi dau seama că tu ești o excepție…
Exact în momentul în care Andreea se pregătea să-i dea o replică pe măsură, sună și Matei se grăbi să intre în clasă ca să nu întârzie.
În acea zi, Andreea nu-l mai deranjă deloc. Iar acest lucru îl miră pe Matei peste putință.
Săptămâna aceea, nimic special nu se mai întâmplă. Matei aștepta cu nerăbdare să mai găsească noi indicii despre cine ar putea fi misteriosul hoț. Se uita în fiecare seară la fotografie, încercând să descopere ceva, oricât de minuscul și de uimitor, ceva ce numai el ar putea să găsească. Nu-l lăsa inima să le dea fotografia polițiștilor, gândindu-se că probabil n-ar fi ajuns prea departe cu acel caz și l-ar fi abandonat. Pe lângă asta, nu voia să ignore singura lui șansă de a arăta lumii că este un detectiv priceput.
Într-o seară, în timp ce se uita la fotografie, îi veni o idee.
Desene realizate de: Aiana Iepure și Teea Savu
