De ce se spune „Școala îmi dă depresie”?

Cu toții am auzit propoziția: Școala îmi dă depresie. Am auzit-o de la cei din a opta care dau examene, am gândit-o după o noapte albă de învățat și teme sau am discutat-o la o cafea cu un coleg. Dar ce înseamnă de fapt și de ce o auzim atât de des?  Am încercat s-o analizez și să găsesc o concluzie satisfăcătoare. Ce am găsit, deși foarte interesant era și foarte lung, așa că am decis să o împart în două părți: o problemă și o soluție. Care este problema?

Ce este depresia ?

         Primul lucru de care am fost interesată a fost depresia în relație cu noi ca indivizi. Pentru a clarifica ce este depresia am tradus definiția găsită de pe World Health Organization:“ Depresia este o boală mentală caracterizată de o tristețe persistentă, pierderea interesului în activități pe care le făceam cu plăcere, o inabilitate de a face activitățile zilnice, totul pentru minim două săptămâni. În plus, persoanele cu depresie au în mod normal câteva dintre următoarele: o pierdere de energie; o schimbare a apetitului; dormind mai mult sau mai puțin; anxietate; concentrație redusă; indecizie; neliniște; sentimente de lipsă de valoare, vinovăție sau lipsă de speranță; și gânduri de auto-vătămare sau de sinucidere. Depresia este tratabilă, cu terapii de vorbire sau medicamente antidepresive sau o combinație a acestora.“

Cum este tratată depresia și alte boli/probleme mentale în România?

       Am început cu un factor comun, faptul că noi trăim în România. Un raport din “The Lancet” susține că guvernul român subestimează depresia și că cifrele arată cum cazurile de depresie s-au dublat și rata sinuciderilor a crescut cu 7% de la căderea comunismului. Experți declară că bugetul de stat pentru medicina psihiatrică este prea scăzut: 3% din bugetul anual al sănătății ajung la psihiatrie și există doar un psihiatru pentru fiecare 20 000 de persoane din țară. Acest studiu a fost făcut în 2005, acum 13 ani, dar ne provoacă să ne punem întrebarea; Luăm depresia cu adevărat în serios aici în România? Problemele mentale sunt des considerate tabu, un subiect care nu se discută la cină cu familia, cu oamenii pe care noi îi vedem în fiecare zi. Dar de ce nu? Felul acesta de gândire înapoiată a făcut oamenii să își ignore problemele, dar ele sunt acolo. Nu le putem observa clar și nici nu putem lua medicamente în speranța ca fie ce a fi, o să ne revenim. Un exemplu concret ar fi acesta: Avem un pahar cu puțină apă pe care îl ținem în mână. După un timp o să înceapă să doară, din ce în ce mai tare până când devine insuportabil. Nu contează apoi că a fost puțină apă în pahar, o să fim obligați să-l lăsăm jos. Când ajungi în acel loc, cu paharul jos, va părea aproape imposibil să-l mai ridicăm. Așa că n-ar trebui să ne fie jena să cerem ajutorul unui profesionist, care știe exact ce face și, dacă nu merge cu unul, putem încerca cu alți:Primul terapeut n-ar trebui să fie ultimul.

Cum ne afectează procesul de creștere?

      Am decis să nu mai generalizez și să mă concentrez pe cei care zic că școala le dă depresie: elevii, majoritatea adolescenți. Am fost surprinsă să găsesc numeroase studii care nu dau vina pe natura “rebelă” a adolescenților și o caracterizează ca pe o “a doua naștere”. G.Stanley Hall crede ca adolescența este o tânjire pentru emoții și senzații noi și că aceștia trec printr-o curbă a descurajării care începe la 11 ani, atinge maximul la 15 ani, apoi descrește gradat până la vârsta de 23 de ani. Cauzele la care mulți s-au gândit pot fi suspiciunea că nu ești plăcut, conflictul de identitate sau abilitatea rațională avansată a adolescenților care le permite să “citească printre rânduri”. Sunt și eu, pe vrute, nevrute, o adolescentă și felul în care viața merge înfricoșător de repede și schimbările aduse de ea îmi iau moralul, mi-l duc o săptămână în Vaslui, mi-l amestecă într-un Blender (marca Tefal) și mi-l dau de toți pereții, apoi mi-l aduc așa cum e și îmi zic să mă descurc. Această expresie mai non-literară înseamnă, pe scurt, că această perioadă a vieții aduce multe schimbări în felul în care gândim, în felul în care arătăm și în felul în care noi ne vedem pe noi și pe ceilalți. Plus stresul pe care îl aduce școala, să fim mai buni, mai activi, mai prietenoși, mai atenți și cum ne obligă, parcă prea forțat să ne alegem viitorul într-o lume despre care știm puține ne distruge. Pe unii mai mult, pe alții mai puțin, dar pe toți ne marchează cumva și suntem mult prea tineri să ne dăm seama cum.

Depresia în relație cu școala

       Acum vine subiectul propoziției și a plângerilor copiilor care merg la Panemar să își cumpere o cafea înainte de ore, școala. Școala este atât de generoasă încât ne oferă doua motive de a fii stresați: examinările notate și statutul social.

      Despre statutul social nu este mult de spus. Noi, în firea noastră de oamenii avem un impuls spre a satisface cât mai multă lume posibil. Suntem fericiți când se întâmpla ceva bun și triști când se întâmpla ceva rău. Este o regulă simplă care nu se prea poate schimba, dar perspectiva noastră poate. Ideea propusă spune că suferința este o parte normală a vieții. Noi etichetăm experiențele drept “bune” și “rele”, astfel ne luptăm împotriva unui proces normal care trebuie să fie acceptat pentru dezvoltare. O altă idee este una numită „tirania lui trebuie”. Avem multe așteptări și multe dorințe, asta nu e mereu un lucru rău, mai ales la școală unde competiția cu alții și mărirea ego-ului nostru (și a mediei) ne ajută să încercăm măcar să învățăm și să înțelegem. Pe cealaltă parte, teoria susține că, creșterea într-un mediu toxic cu dorințe ca „ trebuie să fiu ceva/ sa obțin ceva“ ne face să ne concentrăm pe eșecuri. “Eul ideal” se străduie să îndeplinească dorințele “eului real” care sunt nerealiste Astfel, când nu ajungem în poziția vrută,  creăm un “eu disprețuitor” care pune accentul pe eșecuri și ne face să ne subestimăm abilitățile și să scoatem ura în toate direcțiile posibile, către noi sau către ceilalți.

      Testele sunt un subiect dificil. Ele sunt prea des bazate pe memorarea mecanică a elevului. Studiile generale arată că după 9 ore de la memorare uităm 60% din informații, iar după 24 de ore uităm 2/3 din informații. Testele n-au fost niciodată o metoda de a măsura inteligența unui individ, deoarece inteligența nu este o măsură fixă. Testele pot estima doar cunoștințele anumitei persoane într-o anumită perioadă într-un anumit context. Putem vedea cum în țări ca Finlanda cunoștințele unui elev sunt măsurate complet diferit și cum acestea au rezultate, însă nu ne putem compara încă cu ei, deoarece majoritatea țărilor folosesc același sistem de evaluare ca și noi, așa că nu putem da vina pe Ministerul Educației Naționale și să spunem că sunt prea înapoiați în acest domeniu. Critica sistemului de educație în toată lumea nu este ceva nou. Psihologul Jerome Bruner vede dobândirea cunoștinței drept un proces, nu un produs. A instrui pe cineva nu înseamnă să-l faci să memoreze ceva, mai degrabă înseamnă să înveți să priceapă un proces care este mai ușor priceput dacă copilul participă în activități și nu le absoarbă pasiv. Se crede că copilul are o perspectiva unică pe care educația o înăbușește. Educația ne pregătește pentru un viitor despre care noi nu știm nimic. Copii sunt diferiți de adulți, fiindcă au experiențe pe care cealaltă generație nu le-au avut la vârsta lor. Educația ar trebui să ofere libertatea de a-și explora înclinațiile individuale, învățându-i pe copii să se conducă pe ei însăși.

Există o soluție?

      Surprinzător, da, dar asta este pentru următorul articol. Informațiile găsite sunt numeroase, iar procedeul de a înțelege de ce spun elevii „școala îmi da depresie“ este dificil. Primul pas în rezolvarea problemei este faptul ca recunoaștem ca exista o problema.

Psihologii și teoriile menționate în articol:

„Tirania  lui trebuie“ – teoria lui Karen Horney

„Etichetarea experientelor ca bune și rele“- teoria lui Rollo May

„Perspectiva copilului este înnăbușită de scoală“- teoria lui  Francoise Dolto

„Curba descurajării a adolescenților“- teoria lui G.Stanley Hall

„Dobândirea cunoștințelor este un produs, nu un proces“ – teoria lui  Jerome Bruner