Despre Coșbucul anilor ‘60 -partea intai

 

Ani de liceu / Cu emoții la română / Scumpii ani de liceu / Când la mate dai de greu / Ani de liceu / Când ții soarele în mână / Și te crezi legendar, Prometeu… 

 

      Pe aceste versuri au pășit douăzeci și doi de elevi pe poarta școlii noastre, elevi care au absolvit acum șaizeci de ani și nici că ar mai fi vrut să iasă. Pe aceste versuri cântate, la început, de boxele șubrede ale Coșbucului, mai apoi – cântate de o amintire, de vocea sufletului nostru unitar – iar, în final – cântate într-un singur glas, al nostru. Pe aceste versuri, a pășit și echipa Țaitung pe întâi septembrie spre un necunoscut familiar…

      Că tot vorbeam de aduceri aminte, va mai amintiți holul corpului C, unde era expusă istoria școlii noastre? Acum, a fost înlocuită de lavabilă și de o cronologie pe lângă care treci atunci când fugi de la ore pe poarta mică. Oricum, tot școală de fete era Coșbucul în urmă cu șaizeci de ani. Tuspatru, ne-am pornit eu, Anastasia, Șerban și Iulia să vă aducem acest eveniment de la porțile școlii la ușile voastre.

AUDIO 1

ANASTASIA: În primul rând, spuneți-mi vă rog: ce emoție v-a trezit vizitarea școlii după atâta timp?

INTERVIEVATĂ: Emoții, dragoste și recunoștință pentru întreaga comunitate a profesorilor vechi și noi.

ANASTASIA: Vă este dor de acea vreme?

INTERVIEVATĂ: Foarte dor.

ANASTASIA: De ce ați ales dumneavoastră sau părinții dumneavoastră Coșbucul?

INTERVIEVATĂ: Fiindcă toți ceilalți directori din Cluj l-au refuzat pe tata, pentru că le-a fost frica, tata fiind preot.

ANASTASIA: Sunteți mulțumită de această alegere?

INTERVIEVATĂ: Da!

ANASTASIA: Dacă ați putea alege, ați opta tot pentru Coșbuc?

INTERVIEVATĂ: Tot!

ANASTASIA: Ce ați transmite coșbucenilor ce tocmai au intrat la liceu ?

INTERVIEVATĂ: Le-aș transmite, în primul și primul rând, să nu uite de locul în care învață, să nu uite de Coșbuc, care este un poet al neamului, pe care trebuie să-l avem în atenție. Iar, în al doilea rând, să nu uite că toți înaintașii se bazează pe generația tânără, adică pe voi.

ANASTASIA: Oare ne puteți povesti câteva amintiri amuzante de pe vremea liceului?

INTERVIEVATĂ: Fugeam la film în reprize, ca să nu fim descoperiți la ore, că suntem mulți absenți. Fugeam câte cinci în tura de la 8 la 9, în tura de la 10 la 11 și așa mai departe… vedeam într-o zi toată clasa filmul.

ANASTASIA: Povestiți-ne despre un profesor care v-a marcat.

INTERVIEVATĂ: Profesoara de geografie, Otilia Constantinescu, care m-a îndrăgit foarte mult și care mi-a acordat o atenție specială. I-am promis că o să-i urmez cariera.

ANASTASIA: Deci ea a fost motivul pentru cariera dumneavoastră?

INTERVIEVATĂ: Unul dintre ele. Al doilea motiv a fost cel politic. Tatăl meu a vrut sa ma înscrie la istorie, dar secretara care îi era cunoscută i-a spus: „N-are rost să vă înscrieți, că, din start, dosarul ei este pus în stânga. Având origine socială sănătoasă, nici nu intră în discuție, orientați-vă în alta parte.”

ANASTASIA: A fost mai sigur?

INTERVIEVATĂ: Da.

ANASTASIA: Cum arătau prieteniile pe atunci?

INTERVIEVATĂ: Erau foarte frumoase. Aveam prietenii legate de valori reciproce, ne schimbam, ne ajutam, suflam și aveam așa o relație deosebită. Probabil că, în ziua de astăzi, nu mai este așa…

ANASTASIA: Vă este dor de vechile materiale didactice și instrumente de scris sau preferați tehnologia contemporană?

INTERVIEVATĂ: Să știi că este o întrebare grea. Faptul că trebuia să ne confecționăm materiale didactice însemna că trebuia să lucrăm mai mult. Să întocmim fișe, planșe… foarte ocupați eram.

ANASTASIA: Ce sfat de viața i-ați da unui licean?

INTERVIEVATĂ: I-aș spune să fie om și domn și va fi mare.

AUDIO 2

OANA: Ce emoție v-a trezit vizitarea școlii după atâta timp?

INTERVIEVATĂ: Ce emoții…? Ne-au copleșit emoții, ce emoții, plăcute.

OANA: De cât timp n-ați mai pășit în școală?

INTERVIEVATĂ: În școală, nu am mai fost, doar în exterior. N-am mai fost de 60 de ani, nu, n-am mai fost în școală înăuntru, nu afară. N-am fost la întâlnirea de 50 de ani.

OANA: De ce ați ales dumneavoastră sau părinții dumneavoastră Coșbucul?

INTERVIEVATĂ: Pentru că atunci era numai liceu de fete, doar Mihai Eminescu și Coșbuc erau liceu de fete și, astfel, fetele trebuiau să meargă la fete.

OANA: Sunteți mulțumită de alegerea aceasta?

INTERVIEVATĂ: Păi, era altă opțiune? Nu era altă opțiune și doar când eram pe clasa a 6-a s-a făcut și de băieți.

OANA: Ce ați transmite coșbucenilor ce tocmai au intrat la liceu?

INTERVIEVATĂ: Să învețe, ce să le transmit? Trec foarte repede anii, să fie sănătoși și să ajungă la 60 de ani, cum am ajuns și noi.

OANA: Se aliniază meseria dorită în liceu cu cea pe care ați practicat-o?

INTERVIEVATĂ: În oarecare măsură, da! Poate că visam la mai mult, dar… ne-am adaptat.

OANA: Și ce meserie ați ales până la urmă?

INTERVIEVATĂ: Fizica, facultatea de fizică.

OANA: Sunteți fericită cu alegerea făcută?

INTERVIEVATĂ: Da, pentru că am ales-o, deoarece am vrut, nu am fost obligată. Da… mi-a plăcut, mă gândeam la altceva, dar așa erau timpurile, nu permiteau prea mult, eu sunt mulțumită. Am pensie după ce am lucrat și, în rest, să mai avem mulți ani sănătoși.

OANA: Ne puteți da un sfat de viață?

INTERVIEVATĂ: Să fiți cumpătați, să vedeți lucrurile bune și să treceți repede peste cele rele.

AUDIO 3

ȘERBAN: Ne puteți da un sfat de viață?

INTERVIEVATĂ: Totdeauna, fruntea sus și mergi înainte. Nu renunța, prin oricâte greutăți vei trece. Spune-ți: Mă duc mai departe, nu am voie sa cad. Toate acestea, vă zic acum din experiență. Era tocmai să nu mai ajung la întâlnirea aceasta, dar totuși sunt prezentă și pe picioarele mele. Orice greutate poate fi depășită dacă există ambiție, dacă există acel imbold să-ți impui să nu fii veșnic mohorât, supărat. Când reușești să treci peste situații grele, treci mai ușor peste foarte multe. Și foarte multe optimismul poate învinge, aceasta este umila mea părere. Iar, pentru că sunt aici, înseamnă că este adevărată. De la 10 ani, a trebuit să trăiesc singură, să învăț ce-i bine și ce nu-i și să salt să ajung unde am ajuns acuma. Acum, ce să-ți spun, că sfaturile ca acestea vei primi de la părinți, acestea sunt cele mai importante. 

Optimismul, înțelegerea… de exemplu, eu, acum, sunt la un azil de bătrâni, sincer știu că nu pot să mai contribui la bunăstarea familiei și așa am ajuns la concluzia că e mai bine să mă duc acolo. Aș putea să mă cert în fiecare zi, că sunt din aceia care sunt mai duși cu capul și așa mai departe… Mai zic câteodată că, dacă ar fi acum să scriu o carte, aș numi-o Singură printre nebuni. Dar eu încă le sunt un pic de ajutor, ei vin așa lângă mine și se simt bine și le dau imboldul să meargă înainte… De multe ori, mai zic: „Acum, ți-am spus ceva!” Stau, se uită la mine și spun: „Când?” Mă uit la ei, îmi zic că, acolo în minte, nu mai au nimic, le-a rămas gol. Dar îmi spun că, cu optimism, foarte multe se pot face, deci, indiferent cât sunt de mari greutățile, mergi înainte cu optimism, cu înțelegere, fără certuri. Când vorbești liniștit ca susurul apei, liniștești și persoana cu care vorbești, deci, chiar dacă este o ceartă, chiar dacă ceva nu este bine, un sfat dat cu liniște este mult mai binevenit și plăcut decât un cuvânt urât. Acestea sunt lecții prin care am trecut oarecum și le știu și, totuși, le-am învins.

 

 Vorba multă, sărăcia omului… după cum spunea și Creangă. Deci hai gata cu fotosinteza, ne vedem (și auzim) în partea a doua! Stay tuned <3