„Society doesn’t want to believe that boys can be victims of abuse”. Acestea au fost cuvintele spuse instanței în timpul celebrului caz al fraților Menendez, o nedreptate și o cruzime față de doi tineri, care au luptat zi de zi cu speranța că vor găsi o scăpare din coșmarul cauzat de părinți, sperând că într-o bună zi vor fi în siguranță, că într-o bună zi vor fi liberi. Dar ce se întâmplă când singurul mod în care poți ajunge la libertatea ta este sacrificiul unui lucru drag, mai exact al unei persoane dragi? Alegi persoana și îți continui viața blocat într-un cerc vicios mizerabil sau te alegi pe tine de dragul tău, al armoniei sufletului tău care a îndurat prea multe și refuză să continue?
Erik Menendez, tânărul cunoscut pentru uciderea părinților săi la vârsta de doar 17 ani, a fost numit “monstru” pentru crima săvârșită. Totuși, se pune problema că în acest caz nu el ar fi monstrul, cu toate că și-a ucis proprii părinți, ci că adevăratul monstru ar fi societatea în care am fost crescuți, instanța care a considerat că trăirile acestui individ nu sunt un motiv destul de bun pentru achitarea sa de vină. L-au numit monstru pentru refuzul de a continua să îndure un coșmar, o viață pe care nu ar trebui să o trăiască niciun om, mai ales niciun copil. Adevărații monștri sunt cei care au văzut oroarea prin care a trecut acesta, alături de fratele său mai mare, Lyle, și au considerat că merită să fie închiși, ignorând complet toate aspectele discutate în timpul cazului, din cauza unor standarde sociale și opinii personale, întorcând cuțitul în rană și compunând o continuare coșmarului acestora.
Atunci când vorbeam despre analiza psihologică a diverselor personaje din opere literare, profesoara de română ne spunea des că subconștientul domină conștientul, iar acest caz este o reprezentare perfectă pentru modul uman de reacție la o traumă. Pe de o parte îl avem pe Lyle, fratele mai mare, care a îndurat ani de abuz din partea tatălui, Jose Menendez, până când acesta a decis să părăsească casa, fiind văzut drept “copilul problemă”, lăsându-l pe Erik să fie singura țintă a părinților. Cu toate că Lyle însuși a fost o victimă a abuzurilor horifice din partea părinților, ajunge la un moment dat să fie și el printre agresorii fratelui său. El știe că este greșit, conștientizează asta, iar un sentiment evidențiat în timpul testimonialului său este regretul. Acesta predomină pe lângă rușinea măcinătoare și grea ca un plumb care se așază adânc în suflet, tăcută și nemiloasă, iar fiecare gând se împovărează cu regretul unei greșeli ireversibile, lăsând în urmă doar o umbră a ceea ce ar fi putut fi. Lacrimile sale curg ca niște râuri tăcute ce spală durerile ascunse în adâncuri, uitându-se în ochii fratelui său, care a îndurat prea multe, care nu a simțit decât durere din partea familiei lui, oamenii care ar trebui să-l protejeze, dar care sunt ei înșiși monstri. Regretul că l-a rănit pe fratele său, că a făcut lucrul a cărui victimă fusese și el cândva, dar mai mult de atât, regretul că nu a reușit să-l protejeze pe fratele său de lumea rea, regretul că în povestea fratelui său a ajuns să fie și el “lumea rea”.
Pe de altă parte, îl avem pe Erik, un tânăr cu foarte mult potențial, nu doar la nivel academic, ci și atletic, care ar fi putut să ajungă departe în lumea tenisului, acesta participând la competiții naționale încă din tinerețe, un tânăr pasionat de actorie, de arta cinematografică, un tânăr care avea un vis: să fie liber. Erik era un adolescent obișnuit, un elev bun, politicos, dar retras în ceea ce privește viața socială. Cu toate că acesta semnala din când în când prezența problemelor de acasă, nevoia lui de ajutor, colegii și profesorii nici nu-și închipuiau prin ce trece. Primele semne au fost sesizate în timpul antrenamentului de tenis, acesta fiind tot timpul distras si distant, indicând stresul provocat acasă.
În 1996, în timpul interviului cu celebra jurnalistă Barbara Walters, când aceștia au fost întrebați ce le-ar spune părinților, spre surprinderea publicului și a jurnalistei, primele cuvinte rostite de către Erik au fost scuze, scuze profunde. Ba chiar mai mult, acesta a spus că îi iartă pentru tot ce i-au făcut vreodată și și-a exprimat dorința de a mai vorbi cu ei sau măcar de a le lua locul.
Erik Menendez era doar un tânăr când și-a omorât părinții, dar când ororile și tragediile vieții sale s-au întâmplat, era copil. Înaintea procesului s-a dovedit printr-un studiu că frații aveau o inteligență emoțională echivalentă cu cea a unui copil cu vârsta cuprinsă între opt și zece ani. Cantitatea de traumă suferită de către tinerii aceștia este de o teroare dincolo de cuvinte. Teroarea prin care trebuie să treacă mintea umana în perioada copilăriei, ca să ajungă să-și ridice propriile gratii, făcând maturizarea emoțională o închisoare interioară, este inimaginabilă. Gratiile propriilor închisori sunt întărite de către părinții lor în perioada copilăriei, însă, din cauza societății, acestea ajung să fie și singura lor casă.
Cum poți să te uiți în ochii care-ți cer ajutorul, care își adună toate puterile să nu se scufunde în lacrimi, ca o barcă care se scufundă în ocean, care ascund povești întunecate și înfricoșătoare cufundate într-o furtună de emoție cu o veșnică luptă între tristețe și furie, regret și vulnerabilitate; cum ne uităm în ochii adevăratelor victime și le portretizăm drept monștri, ba chiar mai mult de atât, le vedem suferința, le vedem durerea și le provocăm alta?
Cazul fraților Menendez este unul dintre sutele, miile chiar, de cazuri în care societatea a distrus viața unor indivizi cu mult potențial. Soarta a fost nemiloasă cu ei și, într-adevăr, poate că societatea n-avea cum să-i ajute în primii ani de viață, în timpul copilăriei si al adolescenței, nu aceasta a decis ca Erik si Lyle să fie victimele abuzurilor lui Jose și Kitty Menendez, însă societatea a ales să ignore complet suferințele lor și să le demonstreze că viața este într-adevăr crudă.
