În prezent…
Când, afară, ninge liniștit și, în casă, arde focul, mă gândesc cât de bine doarme colegul care este la schi în timp ce eu mă străduiesc să găsesc două șosete care să semene între ele.
Cu câte-un fulg, se fac nămeții de zăpadă și, cu câte-un manual, se face mai greu ghiozdanul. Nu car cărămizi și nu parcurg 5km prin friguri siberiene ca părinții mei ca să ajung la școală, dar car cel puțin trei kilograme de lemn și responsabilitatea de a trece în siguranță strada (pentru profesorii care dau din întâmplare de acest articol). Aș putea construi o cabană cu materialele din biblioteca școlii… cert este că nu o va sufla niciun lup. Indiferent de faptul că un manual de română se dezintegrează dacă citești titlul, a fost lipit cu atâta scotch încât țestoasele au coșmaruri cu el.
Sania cu zurgălăi (autobuzul, spaima porumbeilor) se prăvale pe ulița din Cipariu, fiind întâmpinată de bătaia ceasului Catedralei: orologiu care merge după ora citită în stele, pentru că e încă noapte și tot stelele zodiei mele spun că voi întârzia azi.
Intru cu pași greoi în incinta școlii și urc lanțul scăros de trepte, alcătuit din rocă vulcanică cu altitudinea maximă de trei etaje.
Conform legendei, Baba Dochia a fost prima care a urcat aceste scări. Pe drum, a mai dat jos câte o căciulă, câte o geacă, până a ajuns în vârf, unde, în clasă, a găsit geamurile deschise, trei pinguini matinali, nimic de făcut și un frig cumplit. De atunci, se stă DOAR cu lumina stinsă în clasă, geamul închis și caloriferul dat la maximum, măcar să visezi că mirosul din clasă vine de la une boulangerie à Paris și nu de la bulangiul care mănâncă parizer.
Este liniște la prima oră. Gazdele încearcă să se scoale, să nu mai doarmă, dar nu e seara de Crăciun: este dimineața de luni. Mireasma cea mai dulce nu o cunoaște poezia eminesciană de pe proiector, ci colegul care-și savurează acum cafeaua și ceilalți – ce o tânjesc.
Se aprinde lumina, însă nu e mama ta care o aprinde și nici miracolul unei zi cu soare. Este raza de fericire emanată de prietenul tău care vine pe 9, pentru că nu s-a putut trezi. Același lipsește la jumătate din ore, pentru că are debate. Eu am debate cu mine însămi în fiecare pauză pe tema prezenței exclusive prin spirit la ore, de a cărei parte sunt pro, dar viitoarea absență este contra.
Cu câteva clipe în urmă…
Parcă ieri erai copil și făceai bulgări de zăpadă în curtea mare. Distracția se termina doar în circumstanțele în care erai văzut de vreun profesor sau dacă declanșai un război din cauza atentatului asupra feței cuiva
Totuși, în acele momente, nu simțeai fiorii reci ai iernii, poate doar cei ai chemărilor învățătoarei la gândul că o să ajungi în clasă bulgărit și mustrat. Iarna nu putea fi defăimată de nicio răceală, de nicio febră sau de vreo tuse care să nu fi trecut cu un ceai de mentă și cu o pâine prăjită (cu acuratețe – carbonizată).
După ce înconjuram curtea de zeci de ori, jonglând un bulgăre și o mănușă rătăcită, reparam daunele jocurilor noastre cu îngeri făcuți în zăpadă.
Dacă ne era foame sau sete, ne potoleam poftele cu mai multă zăpadă.
Acum, mărturisesc că simt frigul și cu două perechi de colanți sub blugi. Chiar dacă aș ieși mai ieftin mâncând zăpadă, nimeni nu ar vedea ingeniozitatea planului econom, așadar fac pelerinajul zilnic până la magazin. Războiul este unul culinar, care poate fi interpretat ca eficiența tacticilor stomacului meu de a face față alianței dintre foietajul cu cartofi, cafeaua de mai devreme, sucul cu magneziu și un Twix.
Mă întorc la ore în timp ce un copil nemulțumit că nu poate să crească mare se duce să decupeze ghirlande din hârtie. El visează la planurile de mai târziu de a se da cu sania pe dealuri… eu încerc să nu mă dau cu punga pe gheața din fața casei vecinilor când sunt trimisă la magazin după pâine.
O minune se întâmplă însă sub astrul acestui anotimp, când copilăria și prezentul se întâlnesc mereu să zâmbească omului de zăpadă și să mulțumească „norilor care s-au mai răzbunat” că a venit iarna pe ulițele globului meu de zăpadă.
