În ultimul timp, v-am familiarizat cu trupe românești, același lucru îl voi face și în articolul de azi. Mai nou i-am descoperit pe Pinholes, o trupă cu cinci membri, tare simpatici toți. Chiar dacă rock-ul cu tendințe de punk și poate și puțin alternativ nu este combinația mea preferată, trebuie să recunosc că live mi-au lăsat o impresie bună.
Recent și-au lansat al treilea album numit Dorumetru. Titlul albumului este inspirat dintr-o sculptură a lui Valentin Vârtosu numită tot Dorumetru. Exact cum probabil v-ați gândit și voi, acesta este un aparat cu care se măsoară dorul. Pe albumul amintit mai sus, cei cinci muzicieni de care v-am spus, au încercat să aducă atât live, dar și în forma digitală, fragilitatea amintirilor și a dorului.
Ascultând înainte colecția de 12 cântece, eram tare curioasă să văd cum sună acestea în concert. Cum pe data de 22 mai au cântat în Flying Circus, a fost momentul potrivit să ajung și eu să îi văd. Aveam în minte versurile cu multe sentimente ascunse în spatele lor, care m-au atras încă de la prima audiție a albumului. Lumina roșie care se găsea pe pereții clubului s-a stins, iar jocul de lumini de pe scenă a înconjurat siluetele lui Vladimir, Andrei, Vlad, Robert și Sergiu.
Am auzit piese de pe noul album, dar și de pe cele mai vechi. Am observat și un tipar în muzica lor, lucru care, în versiunea digitală, nu mi-a atras atenția. Sunetul Pinholes trece de la o extremă la alta. Avem secvențe line, calme, ba chiar melancolice care după, se preschimbă într-o furtună de sentimente acompaniate de chitare fulgerătoare și tobe zgomotoase. Contrastul acesta muzical face ca timpul să se oprească, în așa fel încât să poți să savurezi fiecare strop din Pinholes.
Cântece precum “Scriu, rescriu și tremur” sau “Când Pluto era planetă” au fost o adevărată plăcere de auzit live. Încărcătura lor emoțională și-a făcut simțită prezența și la concertul de la Cluj. Două piese care m-au mișcat cu adevărat au fost “Dialog” și “Poză”. Cu luminile stinse și cu un film în spatele corpurilor, care acum erau niște forme negre, am fost purtată într-o zonă în care nu credeam că Pinholes au acces. Chiar dacă mai erau oameni în sală, de-a lungul celor două compoziții, parcă eram singură. Încă un om care are amintiri și care plutește prin trecut având drept companie doar sunetul singuratic.
Oricum, tot concertul a fost o experiență tare interesantă. O șansă de a-mi scoate urechea din zona ei de confort. Dacă și tu ești genul de om care încă mai are speranță că există trupe bune românești, atunci recomand Pinholes, dar în special live. Versurile din muzica lor au multe de spus, dar și multe de ascuns. Iar chitarele, tobele și basul împreună cu vocea solistului fac ca timpul să se oprească…
Sursa foto: Jessica Brenda
„You see us as you want to see us—in the simplest terms, in the most convenient definitions.” – The Breakfast Club