Aud păsări cântând în copaci,
Iarăși o chemare la viață,
Și simt printre vechile crengi
Cum vântul cel nou dansează.
Dar eu nu am interes în a valsa
Căci cărarea trebuie găsită,
Iar ea este înaintea mea
Cu o credință în voință.
S-ar putea totuși să mă mintă luna,
Să nu găsesc în vise ce are lumea
Unde este de fapt în vârf lumina.
Întregul munte îl voi ocoli,
Ei nu i-ar păsa dacă m-ar părăsi,
Doar pentru că nu pot naviga în nopți.
Totuși, observ că încă nu m-am încălțat cu speranțe,
Iar bunicul soare și-a terminat deja poveștile.
Posesia obsesiei față de tot ce există
Mi-a anesteziat gândurile despre orice contează,
Deci încep să fug, sar, și cad, să mă împotrivesc
Ideilor care în toate credințele mă lovesc.
Cred că am trecut pe lângă același copac de două ori,
Dar tot alerg, aer respir, iar pentru o clipă
Parcă mi-am amintit cum este să fiu un copil iarăși.
Voința persistă, dar animalul cedează.
Noapte bună acum, da, uită de picioare,
Și uită de lumea ce există sub ele,
Plec să-mi duc pământul într-un loc mai blând,
Să trăiesc un vis de pădure profund.
Viața era diferită când pe munți urcam,
Și scopul firelor de iarbă eu îl vânam,
Dar mereu la izvoare albe poposeam.
Totuși, poate altfel într-un cerc mă pierdeam,
Pentru că pe copaci nu îi apreciam
Și un stejar de un brad nu-l deosebeam.
Aud clopote vibrând în timp,
O veselă chemare la viață,
Și simt vântul trecând pe lângă trup
Spre altarul unde ea așteaptă.
Mereu pierdut in propriile gânduri, căutând o ieșire in mine însumi, în arte, natură, filozofie și alții lipsiți de cruda realitate.