Sunt mort sub o pătură de gânduri
Mai rece decât mine însumi,
Pe patul unde am murit o vară,
Și aștept să ajung acasă.
Îmi arunc ochii în întuneric
Sperând să găsesc un semn eteric.
Într-o lume așa străină mie,
Am sentimente care nu pot fi trăite…
Poți spune că o altă persoană este vinovată?
Nimeni nu are timp pentru un degenerat degerat.
Ai găsit capătul unui abis infinit,
Dar nu ai putea urca o singură treaptă.
Am văzut stelele la care te uiți în nopți,
Mărgele albastre pe care doar le arunci
Pentru că te-ar otrăvi cu bunătate,
Și pe cer rămân doar vise.
Sunt viu în tomberonul din spatele unei biserici,
Căutând un altar pentru oameni așa cum sunt ei,
Dar dezamăgit, plec înapoi acasă, spre căldură.
Toată lumea pare să caute ceva pe stradă
Sau poate fugăresc frumusețea zilei.
În afara orașului, aștept până când simt prezența ei.
„Nu știu cum aș putea spune…
Poate toți suntem deja fantome.”
Când noi vom fi doar figurine într-un gând,
Probabil o să te plimbi căutând
Persoane de zahăr și un munte de cristal.
Totuși, toți facem parte din același carnaval
Unde lucrul cel mai divin e un pahar de vin lângă un prieten.
S-ar putea câteodată să simți că ești străin,
Dar oricând vei putea privi o stea
Strălucind pentru ceea ce nu poate vedea.
Am sentimente care nu pot fi trăite…
Și pe cer rămân doar vise.
Poate toți suntem deja fantome
Strălucind pentru ceea ce nu se vede.
Mereu pierdut in propriile gânduri, căutând o ieșire in mine însumi, în arte, natură, filozofie și alții lipsiți de cruda realitate.