Cu toții am auzit de Constantin Brâncuși, de sculptorul român plecat în Franța, pe care susținem că „ni l-au luat francezii”. Eforturile depuse pentru a-l păstra pe Brâncuși în inimile românilor sunt enorme. Unii au strâns donații pentru sculptura Cumințenia Pământului acum câțiva ani, cu certitudinea că aceasta va rămâne în patrimoniul național însă, în ciuda eforturilor, această ambiție nu s-a realizat. Alții au mers până la Paris ca să vadă ceea ce în țara noastră nu vom avea ocazia, din păcate: atelierul lui. Brâncuși a plasat România pe harta lumii artistice și culturale cu operele lui. Totuși, recunoașterea muncii sale, la vremea aceea, a întârziat să apară, iar îmbunătățirea condiției artistului în România, de asemenea.
În ce măsură își poate însuși poporul român gloria unui artist care a creat cu sprijinul și ajutorul altora, nicidecum al nostru? Cum putem spune că este „Brâncuși al nostru”, când a devenit al nostru doar când ne-am dat seama că de fapt nu este, când ne-am dat seama că poate îl merită mai mult francezii. Putem spune ca este „al nostru?”, dacă nici măcar mormântul acestuia nu este pe plaiurile țării natale?
Unde a început drumul lui Brâncuși?
Constantin Brâncuși a făcut primii pași spre creație la Hobița, în județul Gorj. Talentul lui uimitor l-a purtat prin toată lumea, dar din păcate pe jos. Condițiile din țară nu au fost suficiente pentru a-i ridica sculpturile la nivel de artă. Astfel, părăsește România în anul 1903 pentru a-și valorifica geniul la Paris, capitala culturii și artei în acea vreme. Lipsa posibilităților materiale l-au forțat, pe cel ce, astăzi, este o emblemă a sculpturii moderne, să parcurgă mii de kilometri pe jos.
Ansamblul sculptural Constantin Brâncuși de la Târgu-Jiu
Odată ajuns la Paris, acesta a descoperit un mediu care i-a oferit posibilitatea să își dezvolte în continuare originalitatea prin creațiile sale artistice. De mare importanță fiind atelierul său, pe care l-a lăsat moștenire statului francez.
Întrebarea pe care vă îndemn și pe voi să vi-o puneți este foarte simplă: Cum am lăsat noi, ca popor, să ne scape printre degete un astfel de geniu? Să nu fi fost pregătită cultura română pentru o astfel de viziune? Oare alți artiști nu și-ar fi luat destinul în propriile mâini și ar fi plecat din țară, dacă ar fi avut posibilitatea?
Într-o societate focalizată, și în ziua de astăzi, pe supraviețuire, dar arareori pe artă și cultură, suntem încă predispuși să lăsăm genii revoluționare să plece din țară pentru a-și putea expune și valorifica arta altundeva, undeva unde cultura este apreciată și prioritizată.
Atelierul lui Brâncuși de la Paris, Centre Pompidou
Domnișoara Pogany, 1912-1913 Pasăre in spaţiu, 1927
„Copilăria pe care o exalta Brâncuși este tinerețea fără bătrânețe a lumii”
Mii de artiști trec prin aceeași situație zilnic, cu expoziții nevăzute și potențial ce nu este apreciat. Din păcate, avem tendința să respingem orice este nou, ne place ceea ce este „clasic” și avem principii eronate în ceea ce privește generațiile noi, care pun trup și suflet în arta lor, dar au galeriile goale. De când costă biletele la muzeu 5-10 lei? De când nu mai mergem, nu susținem și nu ne fascinează altceva decât ceea ce știm deja? Ne-am pierdut curiozitatea. Nostalgia pe care o simțim față de un trecut pe care nu l-am trăit ia șansa multor artiști contemporani de a se afirma.
Haideți să nu mai lăsăm viitori Brâncuși să plece, haideți să le oferim o șansă și aici; bilet cu bilet.
