Nu demult am vrut sa aflu, cu o dorință arzătoare, cum se simte, de fapt, iubirea. M-am măcinat pe mine însămi încercând să caut acea pace interioară și să fiu completă. Să fiu întreagă.
Am căutat în locuri nemărginite încercând să găsesc o margine, în zadar. Mi-am obosit propria persoană încercând să o mulțumesc. Celulele mele se zvârcoleau în interiorul meu căutând răspunsuri, eu cu ele încercând să le răspund. Am căutat peste tot, în ape de ploi reci, în nopți albastre, în sori cu dinți. Nicăieri, nimic. Deja eram pregătită să mă dau bătută când minții mele i-a venit o idee ce urma să-mi propulseze sângele-n vene.
Am început să caut iubirea în barajele de piatră ale minții mele. Poate a fost o călătorie grea și cu prea multe obstacole, mai multe decât am crezut că pot duce. Ușor-ușor, eu și cu mine ne-am împrietenit. Am început să avem încredere una în cealaltă. Apoi, cu pași micuți, dar intenși, am început să ne iubim.
Am iubit și iubesc mai complet decât mi-aș fi putut imagina. Am descoperit cea mai sinceră, integră și fără de preț iubire pe care o voi descoperii vreodată…era iubirea mea. Creată de mine, pentru mine. Era tot ce aveam nevoie pentru a mă regăsi, pentru a deveni completă și totală. Am găsit-o într-un final.
Acum stau și mă gândesc că în prezent am o dorință arzătoare: să-mi beau cafeaua cu un strop de mine în ea. <3
