De mii de ani, generații după generații de marinari au condus corăbii în larg, din port în port, din insulă în insulă. Pirați și vikingi, negustori și exploratori, oare cum se descurcau aceștia într-un timp lipsit de tehnologia pe care o cunoaștem astăzi? Cum urmau „orbește” o hartă atunci când singurul lor reper era orizontul?
Astăzi, dragă cititorule, am de gând să îți dezvălui câteva dintre secretele vechilor navigatori. Avem noroc, căci bolta cerului a rămas neschimbată și, oriunde ai fi, vei afla că te poți baza pe stele…
Primul pas: Găsește Nordul
Înainte ca busola magnetică să fie inventată în secolul al XII-lea, compasul cel mai de încredere era Polaris. Probabil îți este deja cunoscută sub numele de Steaua Nordului.
Pentru un ochi neștiutor, Polaris nu se diferențiază de restul astrelor. Nu este cea mai luminoasă stea, nici cea mai îndepărtată, sau veche… sau nouă. Nu, ceea ce o face cu adevărat specială este poziționarea ei în raport cu Pământul, căci se află fix deasupra Polului Nord. Polaris rămâne în același loc indiferent de anotimp sau de oră, în timp ce restul cerului se rotește treptat în jurul său. Așadar, dacă l-ai găsit pe Polaris, ai găsit și Nordul. Zis și făcut… Dar stai, dacă nu este cea mai luminoasă, cum o recunoaștem?
Pasul 1½: Constelațiile
Pentru a putea citi în stele, trebuie să cunoști câteva constelații esențiale. Constelațiile sunt aparente grupări de stele care, unite printr-o linie imaginară, se aseamănă cu un anumit obiect, animal, zeu etc. Numele multora dintre ele a rămas același din Antichitate. Dintre cele optzeci și opt de zone în care este împărțită bolta cerească, nouă ne sunt necesare doar trei.
Carul Mare este un asterism format din șapte dintre cele mai luminoase stele din constelația Ursa Mare. Dacă îți este familiar, te poți mândri cu faptul că ai ceva în comun cu romanii din Antichitate, care se foloseau de acest asterism (pe care îl numeau Septentrion) pentru a găsi Nordul. Dacă ar fi să unim cele două stele care formează marginea lingurii și am continua într-o linie dreaptă, după aproximativ 5 ori distanța dintre Dubhe și Merak (așa numitele pointer stars), am ajunge negreșit la Polaris.
Deși metoda Carului Mare este cea mai simplă, se poate ca acesta să fie prea aproape de orizont pentru a putea fi observat.
În acest caz, ne vom folosi de constelația Cassiopeia. În emisfera nordică, aceasta se află în partea opusă de Carul Mare, astfel încât, atât timp cât Ursa se află jos, Cassiopeia va fi sus pe cer. Pe măsură ce aceasta se învârte în jurul lui Polaris, stelele sale strălucitoare vor lua forma unui „M” sau al unui „W”. De aici, să găsești Steaua Nordului este floare la ureche! O linie dreaptă dinspre arcul mijlociu al constelației te va conduce la aceasta.
Pasul 3: Vestul și Estul
Călătoria soarelui de-a lungul bolții cerești începe dinspre Est și se termină spre Vest. Această informație simplă este cunoscută și folosită de mii de ani, însă nu este singura și nici cea mai exactă metodă pentru a determina direcția. Rămânând la stele, ne putem folosi de a treia noastră constelație, și anume de Orion.
Vânătorul, cum mai este numit, prezintă o linie de trei stele strălucitoare, asterism numit Centura lui Orion. Cea mai slabă dintre stelele centurii, Mintaka, răsare și apune prima. Aceasta va răsări mereu la mai puțin de un grad de Estul cardinal și va apune la mai puțin de un grad de Vestul cardinal.
Pasul 4: Latitudine și Longitudine
Pentru a fi un navigator adevărat nu este de ajuns să cunoști direcția în care călătorești, ci trebuie să știi și locul în care te afli.
Latitudinea este una dintre cele două coordonate geografice care descrie poziția unui punct de pe suprafața Pământului. Aceasta se calculează măsurând înălțimea în grade a Stelei Nordului deasupra orizontului. Pentru această îndeletnicire, un marinar ar folosi un sextant, o unealtă pentru măsurarea exactă a unghiurilor.
Latitudinea poate fi aproximată însă și folosindu-te de ceva ce (probabil) ai deja: propriile mâini! Întinde brațele și încleștează-ți pumnii unul peste altul deasupra orizontului. Fiecare pumn reprezintă în jur de 10 grade latitudine.
Longitudinea, pe de altă parte, este imposibil de determinat folosindu-te doar de stele din cauza faptului că pământul se rotește cu 15 grade pe oră. Totuși, avem un avantaj considerabil față de navigatorii din trecut, care nu aveau acces la un cronometru exact și care se foloseau în schimb de distanțe lunare, calcule foarte complicate și impracticabile.
Noi putem însă calcula longitudinea cu ajutorul soarelui și al unui ceas precis. Iată cum:
Notează ora la care soarele este în punctul cel mai înalt al cerului. O metodă sigură ar fi să observi umbrele: amiază va fi atunci când umbra unui obiect perpendicular cu solul este îndreptată către Nord.
Acum că ai aflat ora locală, scade-o din GMT (Greenwich Mean Time) sau ora din Londra, Anglia (unde se află Meridianul Zero).
Înmulțește diferența cu 15 și gata! Ai aflat cu succes numărul de grade longitudine la care te afli.
Pasul 5: Utilizează resursele
În cazul în care ești cu adevărat interesat, există mai multe resurse disponibile pentru a face navigația astrală mai ușoară și mai precisă. Iată două dintre resursele cele mai folosite:
The Nautical Almanac, acest ghid detaliat folosit de marina americană descrie poziția și mișcarea stelelor, a planetelor, a soarelui și a lunii pentru fiecare zi din an.
The Navigational Star Chart, această diagramă prezintă cele cincizeci și șapte de stele de navigație, care au fost selectate pentru luminozitatea și pentru distribuția lor largă pe cer.
Felicitări! Acum ești (neoficial) un adevărat navigator al stelelor!
Autor
