Frământarea statică în suflet
În serile de vară,
Iremediabila melancolie când vezi amurgul
Ca pe film
Și cerul capătă un grain discret și norii sunt ca de fum.
Cum se face că fiecare vacanță încheie o prietenie?
De ce mă sufocă vina
La fiecare festivitate
Și mă cuprinde frica de înec?
De ce mă dor florile și zâmbetele
Și diplomele tăioase
Și privirile profesorilor
Și părinții din clase
Și curtea cu soare și caniculă,
36 de grade
Și cald și sufocare?
Locuri și spații
Și spațiile perfecte în dantela corsetului tău.
Când ne strângem toți
Îmbrăcați frumos
Și te iubesc mai mult ca niciodată
Și mă frământ și tac amar,
Neștiind cum să îți spun că vreau să ne vedem și peste vară,
Să ne plimbăm unde vrei tu
Și să îți spun că m-am gândit la tine
Și că ți-am mai scris un cântec.
Fiecare șansă de împăcare o ratez
Și rămân un probabil al iertării,
Vorbim din ce în ce mai rar
Și ne prefacem nori pe cerul lor
Care trece și trece iar
Până mâine sau până diseară.
Sunt pasionat de muzică, teatru și filosofie. Poate „obsedat” ar fi un cuvânt mai potrivit în cazul muzicii; întreaga-mi viață este în permanență acompaniată de aceasta și în rarele momente când prind un strop de liniște ajung deseori să mă gândesc – care-i următoarea piesă pe care o voi asculta?