Singurătate

Introducere

Omul se întâlnește, mai devreme sau mai târziu, cu starea de singurătate, precum un copil care simte iarna, deopotrivă înspăimântătoare și frumoasă, pentru prima dată. Totuși, în ciuda acestui fapt, fenomenul de singurătate nu a fost menționat des în studii până în secolul XX, mai degrabă fiind explorat în artă, dar, chiar și după aceea, s-a dovedit a fi greu.

Pe de-o parte, singurătatea profundă este o experiență devastatoare, încât cei afectați anterior nu doresc să vorbească despre ea, iar, pe de altă parte, singurătatea moderată este definită subiectiv de individ față de sine. Adică, cineva nu poate decide pentru altcineva dacă ar trebui să se simtă singur din cauza  diferiților factori care pot varia în formarea omului. Aceasta este o problemă, deoarece trebuie să ne înțelegem cu ceilalți oameni dacă dorim să conviețuim. În ansamblu, nu cred că ni se oferă o șansă în dezvoltarea noastră să ne definim singurătatea, împreună cu alte idei, ceea ce este absurd, deoarece, atunci, toată lumea o cunoaște fără să o înțeleagă. Așadar, ce este singurătatea?

 

Definiții

O distincție importantă este cea dintre faptul de a fi singur și starea emoțională a singurătății, căci, între cele două concepte, există o legătură mai slabă. Anume faptul singurătății ar putea fi doar un factor dintre multe altele pentru emoție, dar nu o cauzează. Deci, noi ne referim la starea emoțională, la sentimentul general că suntem complet străini față de lume.

Apoi, Frieda Fromm-Reichman, o psihiatră a secolului XX, delimitează în eseul intitulat Singurătate diferitele forme ale acesteia și se focalizează pe ceea ce numește singurătate adevărată:

The more severe developments of loneliness appear in the unconstructive, desolate phases of isolation and real loneliness which are beyond the state of feeling sorry for oneself — the states of mind in which the fact that there were people in one’s past life is more or less forgotten, and the possibility that there may be interpersonal relationships in one’s future life is out of the realm of expectation or imagination.

În principiu, singurătatea adevărată ar fi cea clinică. Termenul presupune, totuși, că restul stărilor nu ar fi adevărate și nu e chiar frumos din partea ei. Așa că voi numi, în schimb, singurătate excepțională, iar opusul ei – singurătate ordinară.

 

Cauze

Singurătatea ordinară presupune posibilitatea de a comunica cu alți oameni, nevoia de aceasta, dar și lipsa ei. În acest sens, anxietatea este prima emoție legată de singurătate și o primă cauză a ei: există eventualitatea, de asemenea, de a nu comunica cu alți oameni, de a nu fi înțeles de nimeni, de a fi izolat. O angoasă față de viață și față de viitor are un rol în stoarcerea omului de speranța sa și, în consecință, acesta nu mai dorește să vorbească. Pentru a combate aceste gânduri, ne aruncăm în orice activitate care ar putea opri acea situație, așa cum descrie filosoful Søren Aabye Kierkegaard în Conceptul de anxietate:

[…] in our cowardly age one does everything possible by way of diversions and the Janizary music of loud-voiced enterprises to keep lonely thoughts away, just as in the forests of America they keep away wild beasts by torches, by yells, by the sound of cymbals.

Ador libertatea cu care vechii scriitori se exprimau, este aproape poetică. Revenind la subiect, acest fenomen este observat chiar și în cazurile de singurătate excepțională, după Frieda Fromm-Reichmann: 

One of my patients, after she emerged from the depths of loneliness, tried unconsciously to prevent its recurrence, by pushing herself, as it were, into a pseudo-manic state of talkativeness, which was colored by all signs of anxiety.

Totuși, reacțiile acestea nu sunt sănătoase după cum indică Kierkegaard, deoarece se îndepărtează de adevărata comunicare, în care sunt transmise atât sensuri, cât și sentimente. 

Aceasta este a doua cauză a stării de singurătate: lipsa de relații semnificative, intime. Realmente, într-o relație (mă refer la relațiile de prietenie și amoroase deopotrivă), oamenii se dezvăluie unul altuia într-un mod prin care devin legați emoțional. Astfel, nu ar trebui să existe minciuni în relații sub nicio formă, indiferent de beneficiile lor efemere în diferite cazuri. Trebuie, de asemenea, manifestată afecțiunea, căci este cel mai simplu mod de a comunica sentimente față de alte persoane, de a spune Îmi pasă într-un mod direct. Acest imperativ este important, mai ales în relația dintre părinte și copil, dar este foarte neglijat și în prietenii. Până și Fromm-Reichmann menționează acest fapt:

This is a rather serious threat to an infant and child in a world where a taboo exists on tenderness among adults.

Există, aș spune, două tendințe, opuse între ele, față de afecțiune: vechile reguli sociale, care interzic prea multă intimitate și un îndemn de natură psihologică spre a-ți manifesta liber sentimentele. Ambele tendințe pot deține scopuri și discriminări diferite în funcție de mediul în care au apărut, dar asta ne distrage de la esența problemei: afecțiunea este universală și necesară, iar regulile sociale sunt reacții naturale la consecințele, uneori nedorite,  ale sentimentelor.

Poate ai observat  că toate aceste cauze nu sunt decât secundare, adică nu explică motivul de bază al singurătății, motorul său. Într-adevăr, cauzele reale sunt motivele pentru care relațiile intime nu sunt mereu prezente și anxietatea duce la izolare, dar avem nevoie de o altă perspectivă pentru acestea.

 

~Filosofie~

Omul trăiește în comunități, acest fapt necesitând o cultură care să reglementeze raportarea omului față de om. Cultura poate fi reprezentată prin legi și prin mentalități, prin artă și prin eseuri, dar cel care contribuie acestei culturi are datoria de a explica socialitatea omului: de ce vorbim? Iar riscul acestei întreprinderi nu este dezinformarea, ci alienarea de sine. Putem aprecia că vorbim și pentru a dobândi siguranță exterioară, dar și pentru că avem această nevoie în interiorul nostru, cât timp nu căutăm să găsim primul om care a vorbit vreodată și de ce a vorbit, căci el nu a existat.

La acea alienare de sine se ajunge prin acceptarea individualismului, adică atunci când individul contează doar față de sine. Individul s-a format grație unei comuniuni, nu s-a creat pe sine, iar consecințele unei concepții individualiste a societății sunt clare: omul caută un sens în lume, iar prima dată este respins de obiecte, căci obiectele nu au viață ca el. Apoi, respinge ființele și oamenii, căci toți i se par diferiți de sine din cauza conflictelor de interes. După aceea nu se mai vede pe sine, căci a pierdut orice reper din univers.

În privința singurătății, această idee este probabil cel mai bine explicată prin faptul că nu a existat conceptul de singurătate în același sens ca acum până la sfârșitul Evului Mediu, când principiul existenței lumii a devenit subiectul individual uman. Contextul istoric nu a creat emoția neapărat, dar, cu siguranță, a schimbat perspectiva asupra ei; scriitorii existențialiști adesea vorbesc despre condiția umană și singurătatea față de lume ca un fapt universal valabil, căutând uneori soluții, precum revolta la Albert Camus. Cu toate acestea, este important să ținem minte că aceste personalități au căutat o soluție pentru cultura în care au trăit, care nu e neapărat singura cultură existentă. 

Or, noi trebuie să avem o cultură care să împiedice singurătatea prin valorificarea relațiilor, a tuturor relațiilor, și fără un alt scop decât relațiile. Cel mai simplu mod de a formula necesitatea acestei culturi este astfel: dacă nu considerăm că existența noastră este legată de existența lumii, nu mai poate fi vreo legătură între oameni. Fără legături între oameni, nu vor mai fi oameni.

 

Concluzie

Singurătatea poate fi privită din multiple perspective. Totuși, am scris acest articol din perspectiva unei singurătăți iminente în lume. Devine din ce în mai greu să te recunoști în alți oameni, cu cât lumea nu mai are timp pentru tine sau nu se încumetă în căutarea fericirii până la capăt. Cu toate acestea, nu doresc să se schimbe omenirea neapărat, căci impulsul ar trebui să provină din interior; singurul lucru care contează este dacă tu îți dai seama de valoarea oamenilor din jurul tău.

Până la urmă, nu suntem prin natura noastră singuri, iar această idee, cât și cele anterior menționate, sunt spuse cel mai bine de John Donne în poezia sa No man is an island:

 

No man is an island entire of itself; every man 

is a piece of the continent, a part of the main; 

if a clod be washed away by the sea, Europe 

is the less, as well as if a promontory were, as 

well as any manner of thy friends or of thine 

own were; any man’s death diminishes me, 

because I am involved in mankind. 

And therefore never send to know for whom the bell tolls; it tolls for thee. 

 

Autor

  • Robert Bereș

    Mereu pierdut in propriile gânduri, căutând o ieșire in mine însumi, în arte, natură, filozofie și alții lipsiți de cruda realitate.

    View all posts