Născut pentru a trăi, sortit să moară. Aceste cuvinte sunt singurele care pot descrie viața umană în forma ei cea mai simplă. Desigur, această călătorie pe care o face fiecare individ are o importanță mult mai mare și mai profundă decât semnificația acestor cuvinte, dar noi știm deja asta. Suntem conștienți că viața este cel mai frumos roman scris vreodată și că nu vor exista niciodată două romane asemenea, deoarece fiecare are un autor diferit, iar – în acest caz – acel autor a fost chiar cel care a trăit. Așadar, în acest moment, viața pe care am avut-o aici, pe pământ, rămâne irelevantă, deoarece o știm prea bine. Există, totuși, ceva, un eveniment care este la fel pentru toți cei opt miliarde de autori, și anume moartea.
Moartea este un termen care, la prima privire, îți poate stârni niște sentimente de neliniște, de teamă sau chiar de furie. Dacă mă întrebați pe mine, acest fenomen este unul cu totul aparte, întrucât, până în prezent, oamenii nu au găsit nicio modalitate de a-l explora, lucru care îl face să pară și mai fascinant. Moartea este, precum viața, nu doar un fenomen care se întâmplă mai mult sau mai puțin inevitabil, ci o călătorie. El nu se poate defini în totalitate, fiindcă, pentru a forma o definiție a unui termen atât de complex, este nevoie de toate informațiile cu privire la acesta, iar ființa umană nu are acest privilegiu.
Totuși, faptul că oamenii au crezut mereu în ceva, fie în divinitate, fie în alte forme ale acesteia, i-a ajutat să-și imagineze Viața de Apoi. Pentru unii, Viața de Apoi pur și simplu nu există. Pentru alții, este o consecință pe care fie trebuie să o suporți, fie trebuie să te bucuri de ea. Nu în ultimul rând, pentru unii, aceasta este începutul unei alte vieți. Astfel, pot spune că, deși pare un conflict interior, îmi pot imagina toate aceste variante, deoarece fiecare parte din mine rezonează cu una dintre ele.
O parte din mine, chiar dacă nu iese la iveală de cele mai multe ori, își imaginează lucrurile dintr-o perspectivă simplă, rațională, care nu necesită imaginarea lucrurilor dincolo de limita realității. Această persoană se aseamănă cu Dante, înainte ca acesta să se lase convins de către Beatrice în continuarea călătoriei sale spre găsirea unor răspunsuri.
În cele din urmă, cred că cei care se limitează la un astfel de răspuns și anume că nu ar mai exista o altă viață după ce părăsim lumea pământeană, sunt niște oameni cărora le este frică să facă saltul în cunoaștere, să-și pună întrebări. Până la urmă, a te întreba ce se află dincolo de ceea ce cunoaștem, de ceea ce am trăit, nu este un lucru ușor, fiindcă, din momentul în care începi să-ți pui întrebări, acestea nu se mai opresc. Inevitabil, te vei afla într-un cerc vicios, din care este foarte greu să ieși.
Dante, înainte să pornească în importanta sa călătorie prin Purgatoriu, Infern și Paradis și de a afla adevăratul sens al vieții, era ca un prizonier, ținut ostatic de către propria frică, neizbutind și neavând curajul de a-și pune întrebări. Totuși, o fantomă a trecutului, flacăra care a reaprins dorința acestuia de a descoperi, Beatrice, a fost primul semn al unei intervenții divine. Cu toate acestea, Dante a fost ghidat în călătoria sa de o călăuză pe nume Virgiliu și nu de către divinitatea în sine – Beatrice. Motivul pentru care oamenilor le este frică să-și pună întrebări și, mai mult decât atât, să caute răspunsuri, este faptul că aceștia nu se lasă ghidați de către cineva, respectiv de către ceva. Ei nu pot să-și imagineze ce se află dincolo de această lume, deoarece nu cred în vreo posibilitate, indiferent dacă aceasta ține de divinitate, în multitudinea sa de forme, sau de altceva.
Trebuie acceptat faptul că nu ne putem arunca în acest abis, care este în mod ironic plin de mii și mii de răspunsuri, fără a avea credință, fiindcă, fără credință, nu vom primi sfat și îndrumare. Omul nu poate supraviețui fără a ști că se poate baza mereu pe ceva, indiferent de gravitatea situației prin care trece. În alte cuvinte, orice Dante are nevoie de un Virgiliu, fiindcă, fără el, acesta s-ar pierde.
Al doilea răspuns și cel în care aleg să cred mai mult decât în celelalte este unul mult mai captivant decât primul, deoarece ilustrează un univers complex și bine definit. Acest univers este alcătuit din trei lumi, anume Infernul, Purgatoriul și Paradisul. Cei care ajung să creadă că Viața de Apoi arată așa, sunt cei care cred în divinitate și care își trăiesc viața, lăsându-se ghidați de niște principii în directă legătură cu credința lor. Acest univers înfățișează echilibrul perfect, deoarece este alcătuit din două lumi fiecare reprezentând tocmai contrariul celeilalte și de una care se află la mijloc.
Aici vorbim despre Viața de Apoi văzută prin ochii lui Dante Alighieri și toate semnificațiile ei. Aceste trei lumi sunt în directă concordanță cu viața pe care a dus-o individul înainte să moară, felul în care s-a comportat și deciziile pe care le-a luat fiind ceea ce fie îl vor salva în Viața de Apoi, fie îl vor ruina. Așadar, tot ceea ce facem în prezent și modul în care acționăm va determina dacă ajungem să suferim în Infern, dacă ne vom purifica sau nu sufletele în Purgatoriu sau, în cele din urmă, dacă vom ajunge să ne bucurăm de Paradis.
Infernul este intrarea în lumea lui Hades, o lume în care sufletele păcătoase ard pentru greșelile lor și a căror suferință este muzica ce răsună pentru toți cei care o pot auzi. Pentru fiecare dintre cele nouă păcate este dedicat un cerc în care păcătoșii vor petrece o eternitate simțind suferința pe care au cauzat-o altora și propriei lor persoane. Primul cerc găzduiește păgânii nebotezați și virtuoși, acesta fiind unicul cerc care se aseamănă mai mult cu Raiul, deoarece oamenii blocați acolo nu sunt alții decât unii din cei mai mari poeți și filozofi ai tuturor timpurilor, precum Hippocrate și Aristotel. Cel de-al doilea cerc este destinat păcătoșilor din dragoste care sunt condamnați să fie prinși într-un vârtej infernal, vârtej de care aceste suflete, ale luxurioșilor, sunt târâte și izbite în toate părțile și, mai mult decât atât, sunt despărțiți de către sufletele lor pereche. În cercul al treilea, se află lacomii, care acum urlă chinuiți din cauza ploii eterne și blestemate sub care sunt siliți să stea. Cel de-al patrulea cerc este casa celor zgârciți și risipitori, iar al cincilea este cel al mânioșilor. Dante a scris că ereticii au petrecut veșnicia îngropați în cripte, în flăcări în al șaselea cerc, iar, în cel de-al șaptelea cerc se află violenții, ucigașii, sinucigașii, violenții împotriva lui Dumnezeu. Nu în ultimul rând, cel de-al optulea cerc este destinat înșelătorilor, iar cercul al nouălea este al trădătorilor.
Infernul nu este un singur loc unde toți suferă la fel, ci este de o complexitate imensă, iar fiecare persoană care a păcătuit va petrece o eternitate chinuit de propriile amintiri, surzit de cântecul suferinței sale, reamintindu-și de același lucru pentru restul veacurilor.
Purgatoriul este locul unde persoanele care nu sunt purificate întru totul de păcatele lor au șansa să facă acest lucru tocmai prin arderea viciilor. Însă Purgatoriul nu este un loc atât de eliberator precum pare, deoarece, pentru a te purifica de toate păcatele, trebuie mai întâi să fii torturat, aceasta fiind singura modalitate de a trece mai departe spre Paradis. În final, numai cei care s-au dovedit a fi demni au reușit să ajungă în Paradis: un loc unde nu găsești vreun suflet putred, ci numai exemple demne de urmat.
După ce călătoria lui s-a încheiat, Dante își dă seama că dragostea lui Dumnezeu este eternă. Acum, înțelege pe deplin misterul Întrupării. Răspunsul este binecuvântat pentru Dante de mâna lui Dumnezeu, iar, acum, el înțelege pe deplin imaginea completă a lumii. Până la urmă, pentru a ajunge la răspunsul pe care l-a căutat toată viața, acesta a fost nevoit sa parcurgă trei lumi, înțelegerea întregului cosmos și găsirea iubirii lui Dumnezeu fiind cele mai grele întrebări de descifrat. Prin această călătorie, el nu încearcă să-și răspundă numai lui la întrebări, ci ne oferă o parte din înțelepciunea sa, destăinuind că întregul cosmos, potrivit lui, depinde, în cele din urmă, de Dumnezeu care, ca temelie a oricărei ființe, există dincolo de spațiu și de timp în Empyrean. Empyrean-ul este Raiul imaterial, alcătuit numai din iubirea și din lumina care este Dumnezeu.
Al treilea răspuns ar fi ca, prin terminarea acestei vieți, să înceapă călătoria spre alta. Această teorie este cât se poate de vagă, deoarece există un infinit de modalități prin care individul ar putea să își continue viața, dar prin alt mediu. Unii spun că sufletele noastre și energia noastră rămân pe veci în acest univers, în această lume sau există posibilitatea ca acestea să dispară într-o cu totul altă lume și să trăiască astfel în alt mediu. Alții spun că sufletele noastre ajung înapoi la Dumnezeu, cel care le-a creat, dar, menționând asta, ne întoarcem din nou la cel de-al doilea răspuns.
Lumea de Apoi este, în final, un loc pe care noi ni-l putem doar imagina și ale cărui taine nu le vom putea descoperi, numai atunci cand teoriile noastre se vor dovedi a fi sau nu adevărate. Până la urmă, a crede că vom ajunge fie nicăieri, fie în Iad ori Empyrean, este doar o iluzie de care noi oamenii ne legăm, pentru că vrem, cu toată ființa, ca drumul nostru să nu se fi terminat.
