Eu cred… și cred că visul e cea mai frumoasă ficțiune a propriilor minți; visul, visul e delirul în care ne aruncăm cu cea mai mare plăcere, parcă presimțind că ne vom găsi tot pe noi, dar mai altfel, mai frumoși, mai copii, mai noi decât în restul vieții.
Dacă pentru alții totul începe ca într-un vis, ei bine, eu sunt fericitul pământean al cărui viață este condamnată unui fel de vis, celibatar, ce ia cu el tot ce-i mai frumos, dar are grijă să revină la răstimp, aducându-mă pe mine. În clipele în care revine, timpul însuși nu mai are sens, lăsându-și clipele pradă viziunii mele.
Amintirea ochilor rapizi e țintuită undeva, posibil într-o noapte de vară. Era cald, iar acea căldură te convingea, fără drept la refuz, să îți lași trupul s-adie iar mintea, pe ea să o lași SĂ FIE…. posibil abis.
Mă întorceam de la o cină în familie, pe drum de țară, proaspăt asfaltat, proaspăt însemnat de noile generații. Ai mei rămăseseră undeva în urmă, așa că mă bucuram singură de întunericul confortabil. Pentru o clipă am avut senzația că ceva s-a cutremurat subit și aproape imaginar înăuntrul meu. La o secundă distanță de realitatea aproape sigură de mine, a dispărut orice urmă de om și orice urmă de punct cardinal. Priveam acum la poteca plină de praf în care se lăsau înecați trei copii. Scrutau pământul cu niște bețe și găseau în liniile curbe, adevărate unde ale fericirii. Și nu vedeam mașini…. Simțeam pași de oameni curgând și completând jocul de-a existența… pe un drum de țară.
Cartea vieții și-a întors fila, iar sub cerneala grea au prins contur bătrâni ce-și povesteau penultimele zile, pe drum de țară… și copii, aceiași trei, ce găsiseră un ac în carul cu fân al poveștii. Aproape lăcrimând, priveam la fetița ce-și purta zâmbetul pe care obișnuiam să îl port și eu și la bunici, pe care obișnuiam să-i port în fire.
Am fost strigată, de o voce atât de familiară încât mă liniștea. Bucăți de imagini se dezlipeau treptat de pe retina mea, rămânând drumul, abia asfaltat, și-n urma mea, mama, chemându-mă în casă. Se pare că stătusem cu zecile de minute pironită pe marginea drumului, de-acum întunecat. M-am simțit ca un personaj incapabil să-și recunoască propriul actor, iar când șcena vieții s-a terminat, am ajuns un biet privitor, un spectator banal în fața propriei persoane.
Acum nu mai sunt bătrâni și nici povești și nici un drum de țară în care să-ți sculptezi fericirea … Stai, agățat cu ochii de roata unor căruțe cu fân, așteptând un vis, așteptând o veșnicie în care frumosul să nu mai fie un ac în carul cu fân, ci tot fânul vremii într-un ac.

Cu capul între nori, dar cu ochii la viață, cu sufletul însă în fire de iarbă.