Când scriu, e 29 octombrie. A murit Mihai Constantinescu. Doar cu câteva zile înainte, sub semnul lui 15, s-a dus și Tamara Buciuceanu Botez. Nu credeam că te poate îndurera moartea unor oameni pe care nici nu i-ai cunoscut, oameni pe care îi asculți cu drag de niște zile bine numărate. Cred că cel mai tare doare, nu dispariția lor, ci dispariția frumosului pe care îl au de oferit. Se evaporă ușor și speranța că îi vei întâlni vreodată și crezul că astfel de oameni chiar au existat. E trist să spui mai departe, altor persoane Ai auzit? Să știi că la vremea ei a fost o mare actriță! Și să ți se răspundă monosilabic, în semn că acea vreme a fost de mult.
S-au dus amândoi parcă s-ar fi vorbit să ne LASE un gol mai mare… s-au grăbit, să nu se LASE singuri în drumul spre aleea marilor artiști. Acum, când personajul și-a jucat și ultima carte, ei au LĂSAT în urmă niște clovni triști.
Peste sutele de flori care vor putrezi peste ei, în semn de ultim omagiu, eu mă întreb dacă totuși suntem în stare să rămânem cu ceva din ce au avut să ne spună. De câte ori ați râs la apelativul puișorilor?, să facem o plecăciune în fața tovarășei Isoscel… Pentru fiecare câine vagabond din această lume minunată, să găsim un copil care să-l iubească și un ultim gând bun pentru cel care le-a dat cuvânt. Ar fi frumos să îi păstrăm în memorie nu ca pe niște nume, ci ca pe niște oameni care, la un moment dat, ne-au emoționat…
Acum, e ultima emoție veritabilă pe care ne-o oferă, căci reluările, înregistrările unor momente ce au rămas bine fixate în ochii înlăcrimați, sunt doar niște ecouri de care avem din când în când nevoie, doar așa, pentru a ne reaminti că niște oameni ca ei au existat cândva…
Așa e lumea, o comedie,
Iar noi artiștii care jucăm,
N-avem dorință altă mai vie,
Decât aplauzi să merităm!
(din recitarea Tamarei Buciuceanu Botez)
Autor
Cu capul între nori, dar cu ochii la viață, cu sufletul însă în fire de iarbă.