Cea mai mare teamă a mea au fost monștri de sub pat. Ciudat, acum sunt cea mai mare realizare!
Simt din ce în ce mai tare ca e o adevărată putere să crezi în povești, să mai crezi că lucruri se întâmplă pur și simplu, pentru că viața are nevoie de momentele ei de respiro. Privesc în stânga și în dreapta mea și găsesc oameni goi, oameni care au învățat să crească, au înțeles cum să câștige bani și care s-au obișnuit să treacă fără să lase urme, dar care au uitat să mai fie, din când în când, atunci când le dă voie gura lumii, copii. Să viseze, să spere că totuși li s-a dat și un cer spre care să privească, nu numai pământul, în compania căruia își vor petrece o moarte întreagă.
Să spui povești e o copilărie, să le trăiești, mi se pare că s-a uitat. Uit și eu, dar uneori mi se întâmplă să mă regăsesc. Și tot așa, uneori, mi se întâmplă să-mi fie rușine în fața copilului din mine.
Nu desconsider lumea din ce în ce mai înclinată spre pragmatism și luciditate care, din punctul meu de vedere, se minte că poate stăpânii o viață pe care nu o înțelege pe de-a-ntregul. Existența cere categoric un echilibru pentru a-și urma parcursul. Eu desconsider ipocrizia și cred că e o ipocrizie să uiți magia poveștilor care te-au crescut. Poate m-am grăbit, poate nu e ipocrizie, e doar un firesc al lucrurilor, e acel ceva care se întâmplă automat, care e lăsat de fapt să întâmple. E un handicap pe care l-au deprins cu toții dinaintea noastră și care, așteptăm în linie să ne macine și pe noi.
Nu există niciun adevăr absolut în lumea asta, așadar nu există niciun mod corect de a-ți trăi viața. Nici măcar timpul nu trebuie manageriat în permanență, așa cum se laudă societatea. Uneori poate e bine să te pierzi cu firea, să uiți de ceasul atârnat, de tic-tac-ul care tace amuțindu-te și pe tine.
Nu pretind că știu sau că măcar înțeleg ceea ce tocmai m-am angajat să dezbat, dar simt că tristețea fără cale de întoarcere vine, ironic, și din lipsa acelui ceva la care râvnești să te întorci. Poate poveștile nesfârșite la care visez eu nu sunt scăparea tuturora; dar mi-e greu să cred că nu pentru toată lumea, copilăria a fost de departe cel mai frumos timp, fiind singurul care ne-a permis mici naivități. Cum toți batem la un moment dat, neputincioși, la ușa celei mai frumoase amintiri, și cum din tot ce a fost mai rămâne doar o poveste, cred că ne adunăm cu toții în fața unei oglinzi pentru a ne lăsa înfrânți de copiii minunați care am fost și de umbra cărora nu ne putem atinge.
Cea mai mare teamă a mea au fost monștri de sub pat. Ciudat, acum sunt cea mai mare realizare…
Cu capul între nori, dar cu ochii la viață, cu sufletul însă în fire de iarbă.