Scrisori pentru nimeni

Promisiuni

Dragă cititorule, ai văzut vreodată o floare? I-ai cunoscut fiecare petală, ai înțeles de ce e frumoasă, de ce se află aici? Îți pun aceste întrebări pentru că te-am văzut ieri trecând pe lângă ele, pe lângă noi, cu gândurile în buzunar. Nu îmi îngădui să mai treacă o lună peste cer fără să-ți fie atrasă atenția. Ne-ai ignorat pentru așa mult timp încât am uitat că existăm, iar acum pietrele plâng! Își amintesc de timpuri când oamenii obișnuiau să împartă pâine pe drumul vieții. M-am întrebat și eu ce rost are asta, m-am forțat să caut un răspuns în fiecare zi și te sfătuiesc să faci la fel. Promite-mi că vei fi companionul meu și cugetă: ce mai rămâne dintr-un dar dacă are un scop extrinsec?

Un ghid orb

„Ești așa de visător încât să îndrăznești a exista?” Așa fusesem amenințat de lup la momentul intrării în pădure, dar am persistat înainte cu precauție. Trenul a ajuns înainte ca ceața nopții să dispară, așa că puteam gândi clar ignorând vederea. Am ales intuitiv o direcție așa cum obișnuiam noi. Cărarea aceasta era fermecătoare, avea perle de soare crescând în corola florilor, dar copacii! Am început să înțeleg de ce pericol mă prevenise lupul îmbrăcat în blană de numere. Arborii au devenit boltă cerească și parcă doreau să mă strivească. Un copac îmi șoptea continuu să mă întind pe pământ, altul suferea de trecerea timpului. Nu părea că ar exista scăpare, dar am continuat. Pe cărare am pornit cu visul să te găsesc și așa am scăpat, dar la tine n-am ajuns din același motiv. Când vei primi scrisoarea aceasta voi fi în altă pădure cu alte păsări cântătoare, daruri pentru mine, iar eu un dar pentru ele. Poate o să alerg sau poate o să dorm; în orice caz, o să trăiesc.

Pentru visători

A plouat peste perna mea noaptea trecută. Nu o să pretind că știu ceva sau că sunt veșnic fericit. Dacă aș putea atinge fantome, aș fi aruncat în soare, așa că prefer doar să stau în întuneric și să visez licurici. Totuși, părinții noștri nu ne mai lasă să ne imaginăm. Ei sunt fericiți când toate conceptele sunt la locul lor potrivit, dar copiii mereu o să sară peste gardul casei. Ne aruncăm în ocean, întrucât aerul ar deveni împietrit și sufocant. După aceea vine haosul pădurii; dar liniștește-te, nimeni nu știe ce ar trebui să facă. Așa că umblăm prin ceața eternității fără dorință să ieșim din ea, dar privește! O floare ne însoțește!