Mereu pierdut in propriile gânduri, căutând o ieșire in mine însumi, în arte, natură, filozofie și alții lipsiți de cruda realitate.

I s-a spus odată

Copilului din mine

Că pentru noi există

Un scop numit iubire.

 

Am auzit legende

Despre lupte eterne

Pentru ca ființele nici născute

Să manifeste această afecțiune.

 

Astfel, îmi văd lumea

Ca o priveliște de sticlă,

Care mereu strălucea

Frumoasă, dar spartă

 

În fragmente de memorie,

Fragmente de oameni,

Iar printre ele trec regrete,

Petele unor lacrimi.

 

Umblând prin visuri moarte,

Credința mi-e aproape coruptă,

Dar și cea mai neînsemnată floare

Își dorește să înflorească.