I s-a spus odată
Copilului din mine
Că pentru noi există
Un scop numit iubire.
Am auzit legende
Despre lupte eterne
Pentru ca ființele nici născute
Să manifeste această afecțiune.
Astfel, îmi văd lumea
Ca o priveliște de sticlă,
Care mereu strălucea
Frumoasă, dar spartă
În fragmente de memorie,
Fragmente de oameni,
Iar printre ele trec regrete,
Petele unor lacrimi.
Umblând prin visuri moarte,
Credința mi-e aproape coruptă,
Dar și cea mai neînsemnată floare
Își dorește să înflorească.

Mereu pierdut in propriile gânduri, căutând o ieșire in mine însumi, în arte, natură, filozofie și alții lipsiți de cruda realitate.