Cu capul între nori, dar cu ochii la viață, cu sufletul însă în fire de iarbă.

Se plimbă umbre pe pereții murdari de timp. Tavanul nu mai e tavan, e scândura pe care își încearcă norocul iluziile mele. În colțuri așteaptă rațiunea, îmbătrânită. În sfârșit, pe covor, în trupul pierdut, mă recunoști pe mine. Așa, cu acest chip straniu a început fiecare zi, rupând din mine câte un pic și dând tavanului tot câte un pic, până când întreaga mea ființă s-a regăsit în iluzii.

N-am învățat să-mi contabilizez zilele. E greu să ții socoteala celor trecute și mai apoi, celor trăite. În lipsa oricărei matematici, știu bine că a trecut mult de când nu am mai trăit, de când nu am mai fost, așa cum e de bun simț să fie un om. Sufletul putrezește încet în lipsa ființei, iar în minte s-au adunat tot soiul de buruieni cățărătoare și mărăcini. E o imagine sinistră și un sentiment ciudat de apartenență la lumea vegetală.

Dacă încă nu ți-e clar, cititorule, parcurgi cuvintele cuiva care, spre deosebire de tine, a uitat să citească, cuvintele cuiva care a încetat să mai asculte, cuvintele cuiva care a refuzat să mai vorbească.

Și a trecut multă vreme, și au rămas multe lucruri nespuse și multe lucruri lipsite de emoție, cu rost sau fără, dar oricum, e păcat. E mare păcat să exiști pur și simplu, să lași timpul să treacă peste tine, să nu iei nimic de la el și nici să nu i te dărui. E păcat, pentru că privind cu fireasca râvnă în urmă, n-ai să găsești nimic. Va fi ceață și siluete care îți trezesc vagi amintiri, pentru că vag ai trecut tu prin timp, fiind sigur că e etern. Mi se pare fascinantă tinerețea cu tot cu dezlegarea ei la naivitate. E minunat să ai frumusețe, oameni dragi în jurul tău și timp care să te petreacă.

M-am născut nu de mult așadar, știu destul de puține; nu de mult am deschis ochii așa că nu înțeleg prea mult din ce se întâmplă în jurul meu. Totuși, uitând de miopia care mă stăpânește încă și în spatele căreia îmi ascund fără rușine naivitățile și greșelile lucide, spun, în calitate de ființă umană, că există cel puțin două feluri de a trece prin viață: poți să fii sau poți să exiști. Poți să iei parte la minunea care se întâmplă sub ochii tăi, să fii personajul principal al comediei dramatice care va trece și care își va primi aplauzele cu sau fără tine pe scândură sau poți fi decorul de care, până la urmă, orice poveste bună are nevoie; poți trage cortina și apoi să stingi și luminile, umil.

Deși risc să contrazic ce-am spus până acum, cred că e necesar ca uneori să rămâi ultimul sufleor, că doar așa poți înțelege până la intimitate cuvintele și doar așa poți judeca lucid jocul care ți se perindă prin fața ochilor. Uneori, poate e bine să lași cortina, să speli scena, să stingi luminile și să închizi, așa cum se cuvine ușa, în urma ta. Toată această muncă e necesară pentru a înțelege cât de importantă este clipa care, odată trecută, te lasă cu singurătate.

N-am să pot niciodată să le fac pe toate câte le-aș vrea, nu-mi vor ajunge niciodată cuvintele și niciodată nu va fi destulă muzică pentru ele; n-am să am niciodată destui oameni care să mă trezească din vis dar nici destule vise care să-mi bucure oamenii; niciodată n-am să mă satur de iubire însă un pic de ură va fi mereu bine venită. Pentru multe zile de acum înainte voi lăsa cortina și în multe seri voi contempla sala goală; dar voi avea grijă ca atunci când închid ochii, piesa mea să-ți joace pe retină până la refuz!